— De, ambiţia îl mănâncă!

— Ce să-i faci, se crede nedreptăţit omul, he-he!

— Şi pe deasupra mai e şi foarte susceptibil! în orice caz însă a fost prea retoric! Şi ce fraze kilometrice!

— Mereu caută să producă panică, aţi observat! Vede totul în negru. Vă amintiţi figura cu troica? „Ei îl au pe Hamlet, noi, deocamdată, n-avem decât Karamazovi!” A adus-o bine din condei!

— Aţi văzut cum a mai tămâiat liberalismul? Se teme de liberali!

— Şi de avocat.

— Da, e interesant de ştiut ce o să spună maestrul Fetiukovici...

— Orice ar spune, pe mujicii noştri nu-i bagă în buzunar chiar aşa cu una, cu două...

— Credeţi? în alt grup:

— Mi-a plăcut alegoria cu troica şi cu popoarele.

— Şi are dreptate să spună că popoarele n-au să mai aştepte.

— Cum adică?

— Săptămâna trecută, în Parlamentul englez un deputat a făcut o interpelare în legătură cu nihiliştii, întrebând guvernul dacă n-ar fi timpul să intervină în treburile acestei naţiuni barbare, s-o mai pună un pic la respect. Cred că la asta a vrut să facă aluzie Ippolit, sunt convins. L-am auzit şi săptămâna trecută vorbind despre acelaşi subiect.

— Să vedem numai dac-o să le convină.

— Şi de ce nu!?

— Fiindcă noi închidem imediat Kronstadtul şi nu le mai dăm grâne. Şi atunci, ce-au să facă?

— Şi America? Acum totul e importat.

— Aiurea!

Se auzi sunând clopoţelul şi toată lumea se grăbi să-şi ocupe locurile. Fetiukovici se urcă la tribună.

X - PLEDOARIA. O BÂTĂ CU DOUĂ CAPETE

În momentul când renumitul orator luă cuvântul, se lăsă o tăcere desăvârşită în sală. Toată lumea era cu ochii la el. Avocatul îşi începu pledoaria simplu, deschis, convingător, fără nici un pic de emfază. Fără nici un efect retoric, fără intonaţii patetice, fără cuvinte menite să înduioşeze. Ca şi cum ar fi vorbit într-un cerc de prieteni intimi care-l înconjurau cu simpatie. Avea o voce cu un timbru extrem de plăcut, sonoră şi învăluitoare, cu accente severe şi naive. Publicul îşi dădea seama însă că oratorul se putea ridica dintr-o dată la un patos autentic, făcând să vibreze coardele inimii cu o forţă nemaiîntâlnită{69}. Discursul lui nu era turnat în tipare atât de impecabile ca rechizitoriul lui Ippolit Kirillovici, în schimb avocatul nu era chiar atât de prolix şi se exprima cu mai multă precizie. Un singur lucru însă impresiona în chip neplăcut – şi chiar din capul locului – publicul feminin: felul în care oratorul se frângea mereu din spate, mai ales la început, aplecându-şi jumătatea superioară a trupului său deşirat, dar nu ca să facă o închinăciune, ci ca şi când ar fi vrut să se repeadă asupra auditoriului; văzându-l, ai fi zis că avea un resort ascuns la mijlocul spinării, aşa ca s-o poată îndoi aproape în unghi drept. După primele fraze, cuvântarea lui păru cam dezlânată, cu fapte citate la întâmplare, fără nici un sistem, pentru a deveni până la urmă pe deplin închegată şi armonioasă. Pledoaria ar fi putut să fie împărţită în două: prima jumătate constituia o critică maliţioasă pe alocuri şi destul de caustică adusă rechizitoriului pe care căuta să-l răstoarne, în a doua jumătate a pledoariei îşi schimbă însă brusc şi tonul şi maniera, dând o turnura patetică discursului, şi publicul, care aştepta cu nerăbdare acest moment, se înfioră de plăcere. Fără să facă nici un fel de introducere, apărătorul începu prin a spune că, deşi activitatea lui în genere se desfăşura la Petersburg, nu era prima oară că susţinea un proces în provincie; deseori fusese chemat în diverse oraşe de pe teritoriul Rusiei să pledeze cauzele unor inculpaţi pe care accepta să-i apere numai dacă era convins sau avea iniţial sentimentul că nu sunt vinovaţi. „Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul de faţă, adăugă el. Încă de când au apărut primele corespondenţe în ziare, m-a surprins în mod deosebit un lucru care pleda categoric în favoarea acuzatului. Într-un cuvânt, vreau să spun că m-a interesat în special un anumit fapt, altminteri destul de frecvent în practica judiciară, dar care nicăieri, cred, nu se conturează atât de precis ca în procesul de faţă. Deşi poate c-ar fi trebuit să-l menţionez de-abia în încheierea pledoariei, după ce voi fi epuizat subiectul, îmi voi permite totuşi să vă împărtăşesc punctul meu de vedere de la bun început, fiindcă de obicei prefer să atac direct fondul unei probleme, fără să-mi menajez efectele şi fără să speculez asupra impresiilor auditoriului. E poate o lipsă de prevedere din partea mea, în schimb vă pot asigura c-o fac cu toată sinceritatea. Punctul meu de vedere, concluzia la care am ajuns este următoarea: înlănţuirea flagrantă a faptelor agravează în chip zdrobitor situaţia inculpatului, dar în acelaşi timp nu există probă care, considerată independent de celelalte, să poată rezista la critică! Urmărind cazul de la distanţă, din zvonuri şi din articolele publicate în ziare, părerea mea începuse sa se consolideze, când, pe negândite, familia inculpatului mi-a adresat invitaţia de a susţine acest proces. M-am grăbit să vin încoace şi, sosind aici, am putut să mă conving pe deplin. Am acceptat să pledez în acest proces tocmai pentru a distruge nefasta conjugare a faptelor şi a dovedi cât de puţin întemeiate, cât de imaginare, sunt capetele de acuzare privite separat.”

După această introducere, apărătorul făcu următoarea declaraţie:

„Domnilor juraţi, sunt străin de oraş, proaspăt venit printre dumneavoastră. Impresiile mele deci nu pornesc de la o idee preconcepută. Inculpatul, un om impulsiv şi pătimaş din fire, n-a avut prilejul să mă jignească niciodată, aşa cum probabil s-a întâmplat cu sute de persoane din localitate, ceea ce explică faptul că atâta lume şi-a făcut o proastă părere despre dânsul. Recunosc, fireşte, că morala publică are tot dreptul să fie scandalizată, inculpatul este într-adevăr un om turbulent, incapabil să-şi tempereze pornirile. Cu toate astea, după cum am constatat, găsea peste tot uşile deschise, era primit cu plăcere chiar în familia eminentului reprezentant al Procuraturii.” (Nota bene. În momentul acela se auziră in sală câteva râsete răzleţe, repede înăbuşite, dar