care nu trecură totuşi nebăgate în seamă. Toată lumea la noi în oraş ştia că Mitea era primit în casă la procuror împotriva voinţei acestuia, numai şi numai fiindcă doamna procuror – o persoană respectabilă şi a cărei virtute nu putea fi pusă de nimeni la îndoială, dar foarte voluntară şi cu idei fanteziste, care simţea o adevărată plăcere să-şi contrazică soţul, mai ales când era vorba de mărunţişuri – îl găsea interesant. De altfel, Mitea se ducea destul de rar pe la ei.) „îmi voi permite totuşi să presupun, continuă apărătorul, că pînă şi un om cu un spirit atât de independent şi de echitabil ca preopinentul meu şi-a putut forma o idee greşită, o părere preconcepută despre nefericitul meu client. Era şi normal: nimeni altul decât inculpatul nu e vinovat dacă oamenii au asemenea păreri despre el. Simţul moral şi mai cu seamă cel estetic sunt câteodată necruţătoare faţă de acela care le nesocoteşte. Incontestabil, magistralul rechizitoriu al domnului procuror ne-a înfăţişat o analiză riguroasă a caracterului şi faptelor acuzatului, ne-a dat ocazia să constatăm o atitudine critică, în sensul strict al cuvântului, în cazul respectiv, şi mai ales ne-a relevat o atât de profundă penetraţie psihologică, menită să lămurească lucrurile în esenţa lor, încât mă îndoiesc că o persoană rău intenţionată faţă de inculpat ar fi depus atâta străduinţă. În asemenea situaţii însă sunt lucruri şi mai dăunătoare, şi mai primejdioase decât o atitudine oricât de ostilă sau cea mai tenace părere preconcepută. Bunăoară, atunci când o anumită înclinaţie artistică se manifestă în mod irezistibil în noi, când simţim deodată imboldul creaţiei artistice, necesitatea fabulaţiei epice, mai ales dacă suntem înzestraţi cu harul divin de a pătrunde în adâncurile sufletului omenesc. Înainte chiar de a veni încoace, în preajma plecării mele din Petersburg – am fost prevenit – de altfel, ştiam asta şi fără să-mi fi atras atenţia cineva în mod special – că voi avea de înfruntat un adversar bine cunoscut ca un adânc şi fin psiholog şi care tocmai datorită acestei însuşiri se bucură de o reputaţie pe deplin meritată în lumea juriştilor noştri, atât de tânără încă. Din păcate, domnilor, psihologia, deşi, recunosc, este un lucru foarte subtil, seamănă totuşi cu o bâtă cu două capete (râsete în sală). O, vă rog să-mi iertaţi această comparaţie atât de vulgară – nu sunt un orator prea iscusit! Să vă dau însă un exemplu desprins la întâmplare din rechizitoriu. Inculpatul, grăbindu-se să părăsească în toiul nopţii grădina, sare zaplazul şi doboară cu o lovitură de pisălog pe bătrânul Grigori, care-l apucase de picior. O clipă după aceea, coboară de pe gard şi cinci minute în şir îşi face de lucru cu victima, căutând să-şi dea seama dacă l-a omorât sau nu. Domnul procuror nu vrea însă cu nici un preţ să creadă în sinceritatea declaraţiilor inculpatului care susţine că ar fi sărit de pe gard fiindu-i milă de bietul unchiaş. «Nu, spune domnia-sa, asemenea sensibilitate nu-şi putea avea locul într-un moment ca ăsta, ar fi ceva absurd. Acuzatul a coborât numai ca să se încredinţeze dacă unicul martor al fărădelegii lui murise cu adevărat, ceea ce constituie o dovadă în plus că el a săvârşit crima; în orice caz inculpatul nu putea să sară înapoi în grădină determinat de un alt motiv, mânat de un alt îndemn sau de un alt sentiment.» Iată deci ceea ce se cheamă o demonstraţie de psihologie; să luăm aceeaşi psihologie şi s-o aplicăm la rândul nostru în cazul amintit, pornind însă de la celălalt capăt, şi argumentaţia nu ni se va mai părea chiar atât de concludentă. Ucigaşul sare jos din precauţie, ca să-şi dea seama dacă martorul mai trăieşte sau a murit, deşi – după cum atestă chiar acuzatorul public – cu o clipă mai înainte lăsase în biroul tatălui său, pe care-l asasinase, o probă zdrobitoare pentru el, plicul rupt, pe care sta scris că înăuntru se aflau trei mii de ruble. «Daca l-ar fi luat cu el, nimeni pe lume n-ar fi ştiut de existenţa banilor şi, deci, nimeni nu l-ar fi bănuit că-i furase.» Citez din rechizitoriul domnului procuror. Aşadar, iniţial, omul s-a dovedit lipsit de orice simţ de prevedere, şi-a pierdut capul şi a luat-o la fugă înspăimântat, lăsând pe duşumea un corp delict de o asemenea gravitate, pentru ca două minute mai târziu, după ce a ucis cu o lovitură de pisălog cea de-a doua victimă, să apară din senin în sufletul lui un sentiment necruţător de prudenţă şi să devină foarte calculat. Să zicem că aşa a fost; în asta constă toată subtilitatea psihologiei, sa arate că în unele împrejurări omul poate să fie crud şi vigilent ca un şoim, iar în altele orb şi fricos ca o biată cârtiţă”. Dar dacă el este atât de hain, atât de calculat şi de crud ca, după ce a ucis pe unicul martor al nelegiuirii lui, să se întoarcă din drum numai ca să se convingă dacă mai trăieşte, ce rost avea să zăbovească la căpătâiul noii sale victime mai bine de cinci minute, când puteau să survină alţi martori între timp? De ce şi-ar fi năclăit batista încercând să-i oprească sângele când batista putea deveni la rândul ei un corp delict? Chiar dacă inculpatul ar fi fost într-adevăr atât de precaut şi de crud, nu era mai bine pentru el, în momentul când a sărit jos de pe gard, să-şi lichideze victima, lovind-o din nou cu pisălogul în cap şi, suprimând astfel definitiv unicul martor al crimei, să-şi ia o piatră de pe inimă? În sfârşit, omul nostru coboară de pe gard ca să se convingă dacă martorul respectiv trăieşte sau nu şi lasă în loc, pe cărare, un alt martor, pisălogul de aramă pe care-l luase de acasă, de la cele două femei, şi pe care acestea îl puteau recunoaşte oricând, arătând cum se petrecuseră lucrurile. Şi nu se poate spune că l-ar fi uitat pe cărare, nici că l-ar fi pierdut din nebăgare de seamă, asta în nici un caz nu, deoarece