el însuşi a aruncat arma – aşa cum a fost găsită ulterior – la vreo cincisprezece paşi de locul unde căzuse Grigori. Se pune atunci întrebarea, de ce a procedat aşa? A procedat aşa tocmai pentru că avea remuşcări, era amărât că ridicase viaţa unui om, că omorâse o biată slugă bătrână, şi de aceea, cuprins de mânie, a aruncat pisălogul, blestemându-l cu năduf, ca pe o unealtă a crimei; e singura explicaţie posibilă, altminteri, de ce l-ar fi azvârlit cu atâta violenţă? Şi dacă inculpatul a fost în stare să se căiască şi să se aplece cu milă asupra victimei sale, înseamnă că el nu este vinovat de moartea tatălui său; dacă ar fi comis un paricid, nu s-ar mai fi întors din drum cuprins de milă să vadă ce se întâmplă cu cea de-a două victimă, numai de aşa ceva nu i-ar mai fi ars în momentul acela, când toate reacţiile trebuiau să-i fie dictate de instinctul de conservare; în privinţa asta nu mai încape nici o îndoială. Dimpotrivă, repet, în cazul acesta, în loc să-şi fi pierdut vremea cu Grigori cu siguranţă că i-ar fi dat lovitura de graţie. Mila şi bunele sentimente au găsit calea sufletului său tocmai fiindcă până atunci conştiinţa lui fusese curată. Şi aici e vorba tot de psihologie, numai că rezultatele sunt altele. V-am făcut această demonstraţie, domnilor juraţi, ca să vă dovedesc efectiv că psihologia te ajută să ajungi la orice concluzie doreşti. Depinde numai de cel care o mânuieşte. Psihologia determină uneori pe oamenii cei mai serioşi să născocească adevărate romane, chiar fără să vrea. Spunând aceasta, mă gândesc, fireşte, la un anumit exces de psihologie, domnilor juraţi, la ceea ce se poate numi un abuz de psihologie.”

În sală se auziră din nou râsete pe socoteala acuzatorului public, semn că publicul era de acord cu vorbitorul. În cele ce urmează voi căuta să rezum pledoaria, citind doar pasajele şi punctele mai importante.

 

 

XI - BANII N-AU FOST FURAŢI, FIINDCĂ N-AU EXISTAT

 

Lucrul cel mai senzaţional din pledoarie şi pe care publicul îl primi cu o vădită surpriză se dovedi a fi declaraţia avocatului cu privire la cele trei mii de ruble fatale a căror existenţă o contesta cu toată convingerea şi, ca atare, şi posibilitatea unui jaf.

„Domnilor juraţi, începu avocatul, în procesul de faţă ori ce om străin de împrejurările respective şi fără idei preconcepute este izbit din primul moment de o particularitate ce mi se pare deosebit de semnificativă, şi anume: cu toate că inculpatul este acuzat de jaf, cu nici un chip nu se poate stabili care a fost de fapt obiectul jafului. Se zice c-ar fi dispărut nişte bani, suma de trei mii de ruble, dar nimeni nu ştie precis dacă banii aceştia au existat în realitate. Judecaţi şi dumneavoastră: în primul rând, cum am aflat de existenţa lor şi cine i-a văzut? Nimeni în afară de feciorul Smerdeakov care a pomenit despre ei în declaraţiile sale, menţionând că erau puşi într-un plic purtând cutare inscripţie. Tot de la el au aflat despre bani înainte de crimă atât inculpatul, cât şi fratele acestuia, Ivan Feodorovici. Doamna Svetlova era de asemenea la curent. Nici una din aceste trei persoane însă n-a văzut cu ochii săi banii, singurul care i-a văzut rămânând până la urmă tot Smerdeakov. Se pune atunci întrebarea: dacă banii aceştia au existat şi Smerdeakov ia văzut cu adevărat, când i-a văzut pentru ultima oară? Dar dacă stăpânul său i-a luat între timp de sub pernă şi i-a pus la loc, în casetă, fără să-i fi spus nimic? Luaţi aminte: după informaţiile date de Smerdeakov, banii se aflau în pat, sub saltea; ca să şi-i însuşească, inculpatul trebuia deci să-i scoată de acolo, şi totuşi patul n-a fost câtuşi de puţin răvăşit, aşa cum se constată din procesul-verbal. Cum a putut, aşadar, acuzatul să umble la bani fără să răscolească de loc aşternutul şi fără să murdărească cu mâinile lui pătate de sânge cearşafurile fine proaspăt călcate, fiindcă patul fusese special primenit în seara aceea? Dar plicul, vor obiecta poate unii, plicul de pe duşumea? Tocmai aici voiam să ajung. Trebuie să vă mărturisesc că adineauri am încercat o uşoară surpriză când l-am auzit pe eminentul reprezentant al Procuraturii declarând singur – da, domnilor, singur – în momentul precis în care căuta să ne convingă cât de absurdă este supoziţia că ucigaşul ar putea fi Smerdeakov: «Dacă n-ar fi fost plicul, spune domnia-sa, dacă plicul acesta n-ar fi rămas pe jos ca un corp delict şi criminalul ar fi avut grijă să-l ia cu el, nimeni pe lume n-ar fi ştiut de existenţa lui, nici că înăuntru se găseau bani şi, prin urmare, nu l-ar fi putut bănui pe inculpat c-ar fi furat ceva din casă». Aşadar, acest petic rupt de hârtie, pe care se află o inscripţie oarecare, după propria declaraţie a procurorului, este singurul element pe care se bazează acuzaţia de jaf pusă în sarcina inculpatului; «Fără el, arată acuzatorul public, nimeni n-ar fi avut nici o bănuială c-ar fi vorba de un furt şi poate că nu s-ar fi ştiut nimic nici despre existenţa banilor». Totuşi simplul fapt că peticul acesta de hârtie zăcea aruncat pe jos poate, oare, să constituie o dovadă că plicul conţinea bani şi că banii aceştia au fost furaţi? «Dar, mi se va răspunde, Smerdeakov ştia că erau bani înăuntru, fiindcă i-a văzut eu ochii lui.» Foarte bine» dar când i-a văzut ultima oară? Am stat de vorbă cu Smerdeakov care mi-a mărturisit că asta se întâmplase cu două zile înainte de crimă! De ce însă atunci n-aş putea să presupun, de pildă, că bătrânul, Feodor Pavlovici, în timp ce stătea încuiat în casă şi-şi aştepta nerăbdător şi nervos iubita, neavând ce face, nu s-a gândit la un moment dat să scoată plicul şi să-l rupă? «Ce rost are să-i mai ţin acolo, va fi chibzuit el, dacă-i arăt numai plicul, s-ar putea să nu creadă că banii sunt înăuntru, pe când aşa, când o să vadă un teanc de