treizeci de bancnote, tentaţia o să fie mult mai mare şi efectul mai sigur.» Drept care a rupt plicul, a scos banii dinăuntru şi a aruncat hârtia pe jos cu nepăsarea omului care se ştie stăpân la el în casă, fără să se teamă, bineînţeles, c-o să lase în urmă un corp delict. Domnilor juraţi, nu credeţi oare că faptul acesta, ipoteza pe care am formulat-o acum este tot atât de plauzibilă ca oricare alta? De ce ar fi imposibil? Dar dacă lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa, sau într-un fel asemănător, atunci acuzaţia de jaf cade de la sine: banii n-au fost furaţi, fiindcă nici n-au existat! Dacă socotiţi că plicul găsit pe jos poate constitui o dovadă că banii se aflau înăuntru, de ce n-aş putea susţine contrariul, şi anume, că plicul zăcea pe jos tocmai pentru că era gol, pentru că banii fuseseră scoşi dinainte chiar de posesorul lor? «Dar, mi se va obiecta, unde sunt atunci banii, dacă, aşa după cum zici dumneata, Feodor Pavlovici i-a scos de acolo cu mâna lui, deoarece în casă nu s-a descoperit nimic!» În primul rând, o parte din ei au fost găsiţi în casetă, pe urmă se putea foarte bine ca proprietarul lor să-i fi scos din plic în dimineaţa zilei respective, dacă nu chiar în ajun, şi să-i fi cheltuit, să le fi dat o altă întrebuinţare, bunăoară să fi plătit ceva cu ei sau să-i fi trimis undeva, după cum tot atât de bine putea să-şi fi schimbat între timp gândul, să-şi fi modificat strategia, fără a fi socotit de cuviinţă să-l pună la curent pe Smerdeakov. Iar dacă această ipoteză este cât de cât verosimilă, cum e posibil să arunci în spinarea cuiva o acuzaţie atât de categorică, susţinând cu tot dinadinsul că inculpatul ar fi săvârşit asasinatul ca să-şi jefuiască victima şi ca jaful într-adevăr ar fi avut loc? Stăruind în direcţia aceasta, intrăm în domeniul ficţiunii. Ca să afirmi că un obiect oarecare a fost furat, trebuie să arăţi mai întâi despre ce obiect este vorba sau, cel puţin, să dovedeşti precis că obiectul respectiv a existat. Iar în cazul de faţă nici măcar nu l-a văzut cineva! De curând, la Petersburg, un băietan de optsprezece ani, aproape un copil, negustor ambulant, a pătruns ziua-n amiaza mare cu toporul în mână în prăvălia unui zaraf şi, cu o cutezanţă nemaipomenită, l-a ucis, jefuindu-l de o mie cinci sute de ruble. După cinci ore, când a fost arestat, s-a găsit asupra lui aproape întreaga sumă din care nu apucase să cheltuiască decât cincisprezece ruble. În afară de aceasta, băiatul de prăvălie al zarafului, care era plecat în momentul când fusese săvârşită crima, în declaraţiile pe care le-a făcut la poliţie, a indicat nu numai suma globală furată, dar şi numărul biletelor de bancă şi monezilor sustrase, specificând chiar câte hîrtii albastre fuseseră şi câte roşii şi ce valoare aveau monezile de aur. Toţi aceşti bani s-au găsit, exact aşa cum arătase el, asupra ucigaşului, care până la urmă a mărturisit tot, recunoscând şi crima, şi furtul. Iată, domnilor juraţi, ce înseamnă, după părerea mea, o adevărată probă! În cazul pe care vi l-am povestit e vorba de ceva concret, banii sunt vizibili, pot să-i ating cu mâna, nu mi-e îngăduit să spun că n-au existat sau că victima nu i-ar fi avut. Oare tot aşa stau lucrurile în cazul de faţă? Şi totuşi, aici este în joc viaţa unui om, soarta lui! «Bine, dar, vor zice poate unii, inculpatul a petrecut toată noaptea, a irosit o mulţime de bani, la percheziţie s-au găsit asupra lui o mie cinci sute de ruble – de unde avea atâtea parale?» Dar tocmai faptul că nu s-a găsit decât jumătate din sumă, adică o mie cinci sute de ruble, iar cealaltă jumătate a dispărut fără urmă, ne dă de gândit că banii puteau să aibă cu totul altă provenienţă şi că probabil nu fuseseră păstraţi niciodată în plicul cu pricina. Calculând timpul (minut cu minut), instrucţia a constatat – şi lucrurile au fost verificate după aceea – că, despărţindu-se de cele două slujnice ca să se ducă la funcţionarul Perhotin, inculpatul n-a mai avut când să treacă pe acasă, nici să intre nicăieri, şi că după aceea a fost tot timpul cineva lângă el, iar ca atare n-a putut să împartă în două banii furaţi şi să ascundă jumătate din ei undeva în oraş. Tocmai asta l-a făcut pe domnul procuror să presupună că banii au fost probabil ascunşi în cine ştie ce cotlon din hanul de la Mokroe. De ce nu atunci în tainiţele castelului din Udolfo? Domnilor juraţi, spuneţi şi dumneavoastră dacă această ipoteză nu vi se pare fantasmagorică, romanţioasă! Şi, băgaţi de seamă, în cazul când ipoteza domniei-sale ar fi anulată, acuzaţia de jaf se năruie de la sine, fiindcă unde puteau să dispară cele o mie cinci sute de ruble, din moment ce n-au putut fi ascunse la Mokroe? Prin ce miracol puteau să se facă nevăzute dacă s-a dovedit că inculpatul n-a intrat în nici o altă casă? Şi cu astfel de plăsmuiri romanţioase suntem gata să distrugem viaţa unui om! «Totuşi, ne vor răspunde unii, inculpatul n-a fost în stare să explice de unde a luat banii care s-au găsit asupra lui, când toată lumea ştia că până în noaptea aceea nu avusese nici o lăscaie.» Dar cine ştia acest lucru? Inculpatul a mărturisit răspicat de unde proveneau banii şi, dacă-mi permiteţi să spun, domnilor juraţi, cred că nu există o explicaţie mai verosimilă şi totodată mai conformă cu firea şi temperamentul lui decât aceea cuprinsă în declaraţia sa. Acuzarea însă pare ataşată de romanul pe care l-a făurit: un om slab de înger, care a fost capabil să primească banii oferiţi într-un chip atât de umilitor de la logodnica lui, nu putea – zice-se – să pună deoparte jumătate din ei şi să-i coasă în amuletă şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi găsit mereu un pretext să descoasă din două în