două zile amuleta şi să scoată dinăuntru o sută şi încă o sută şi aşa mai departe, încât într-o lună de zile ar fi cheltuit toată suma. Şi ipoteza aceasta, domnul procuror, dacă vă amintiţi, ne-a prezentat-o ca un lucru incontestabil. Dar dacă, totuşi, evenimentele s-au desfăşurat altfel? Dacă domnul procuror a urzit un adevărat roman şi personajul înfăţişat de domnia-sa diferă cu totul de cel din realitate? Şi chiar aşa s-a şi întâmplat, a creat un personaj nou! Ni se va argumenta, poate: «Există totuşi martori care au arătat că inculpatul a cheltuit cele trei mii de ruble încredinţate de doamna Verhovţeva cu o lună înainte de crimă şi că n-a mai rămas cu nici o para în buzunar. Cum mai putea atunci să dosească jumătate din bani?» Dar cine sunt aceşti martori? Instanţa s-a convins în ce măsura ne putem bizui pe ei. Şi pe urmă, codrul de pâine din mâna altuia pare totdeauna mai mare. În sfârşit, nici unul din aceşti martori n-a numărat banii, i-a apreciat numai din ochi. Martorul Maximov, de pildă, declară că inculpatul ar fi avut asupra lui douăzeci de mii de ruble. Vedeţi deci, domnilor juraţi, că psihologia este, aşa cum am spus, o bâtă cu două capete şi, dacă aşa stau lucrurile, permiteţi-mi s-o apuc la rândul meu, pornind de la celălalt capăt, să vedem dacă ajungem la acelaşi rezultat.

Cu o lună înainte de crimă, doamna Verhovţeva i-a încredinţat inculpatului trei mii de ruble ca să le expedieze prin poştă la Moscova. Rămâne totuşi de ştiut dacă într-adevăr condiţiile în care i-a oferit aceşti bani au fost chiar atât de degradante, de înjositoare, cum s-a arătat adineauri. Fiindcă din prima depoziţie a doamnei Verhovţeva, în legătură cu această împrejurare, reieşea altceva, cu totul altceva; iar cea de-a doua n-a fost decât o explozie de mânie, un clocot de răzbunare, răbufnirea unei uri îndelung mocnite! Faptul că martora în prima sa depoziţie a prezentat lucrurile într-o lumină falsă ne dă dreptul să conchidem că şi cea de-a doua versiune s-ar putea să fie tot atât de neîntemeiată. Acuzatorul public «nu vrea, nu îndrăzneşte» (citez propriile sale cuvinte) să răscolească acest roman. Bine, dacă-i aşa, am să mă abţin şi eu; îmi iau, totuşi, îngăduinţa să spun că, din moment ce o persoană atât de ireproşabilă, de virtuoasă, cum este indiscutabil doamna Verhovţeva, din moment ce o asemenea persoană, zic, îşi permite să revină subit în instanţă asupra primelor sale declaraţii cu intenţia vădită de a-l distruge pe inculpat, nu mai încape nici o îndoială că depoziţia domniei-sale n-a fost făcută cu sânge rece şi nu poate fi deci imparţială. Să n-avem oare dreptul atunci să tragem concluzia că o femeie dornică de răzbunare e capabilă să exagereze multe lucruri, dar, mai ales, să exagereze condiţiile ruşinoase, infamante, în care i-a oferit banii? Dimpotrivă, noi credem că modul în care i-a pus suma respectivă la dispoziţie putea foarte bine să tenteze un om nesocotit cum este inculpatul, determinându-l să accepte. Cu atât mai mult cu cât pe atunci încă mai trăgea nădejde c-o să primească foarte curând cele trei mii pe care i le datora tatăl său. Este o dovadă de uşurătate, desigur, din partea lui, dar tocmai de aceea inculpatul era atât de convins că tatăl lui îi va restitui banii şi deci va putea oricând să expedieze prin poştă suma încredinţată de doamna Verhovţeva, achitându-şi în întregime datoria pe care o avea faţă de dânsa. Acuzaţia însă nu vrea cu nici un preţ să admită că ar fi fost în stare să pună deoparte chiar în aceeaşi zi, adică în ziua din care i se trag ponoasele, jumătate din bani şi să-i coasă în amuletă. «Nu e posibil, nu e un om capabil de asemenea sentimente», ni se spune. Dar chiar dumneata, domnule procuror, ai declarat că Dmitri Karamazov este un om cu suflet larg, chiar dumneata ai vorbit aici despre cele două abisuri ce pot sălăşlui concomitent în sufletul unui Karamazov! Într-adevăr, firea lui poate să treacă foarte lesne de la o extremă la alta, să cuprindă în sine două abisuri; Karamazov bunăoară poate să se oprească în toiul celei mai dezmăţate petreceri dacă intervine ceva care să-l influenţeze în alt sens. Şi acest element nou intervenit în viaţa lui este dragostea, da, dragostea proaspătă ce-a explodat ca pulberea în sufletul lui! Pentru ea, pentru dragostea lui are atâta nevoie de bani, o nevoie mult mai urgentă chiar decât cheful pe care vrea să-l facă împreună cu noua iubită! Nu aşteaptă decât să-i spună: «Sunt a ta, n-am nevoie de Feodor Pavlovici», ca s-o ia în braţe şi să plece cu ea departe, numai să aibă cu ce. E vorba de ceva mult mai important decât o petrecere. Se poate oare să nu-şi fi dat seama Karamazov de lucrul acesta? Fireşte că da, ba, mai mult chiar, grija asta nouă îl îmbolnăveşte, şi atunci, vă întreb, de ce să pară atât de curios faptul c-a fost în stare să pună deoparte nişte bani şi să-i ascundă pentru orice eventualitate? Dar timpul trece, Feodor Pavlovici nici gând n-are să-i restituie banii, dimpotrivă, se aude că-i păstrează ca momeală, vrând să-i răpească iubita, ademenind-o cu ajutorul lor! «Dacă tata nu-mi da nimic, îşi spune inculpatul, Katerina Ivanovna o să fie convinsă că sunt un hoţ!» Şi atunci în mintea lui încolţeşte ideea de a lua într-o bună zi cele o mie cinci sute de ruble pe care le poartă atârnate de gât şi de a se duce să le depună în faţa doamnei Verhovţeva, spunându-i: «Sunt un ticălos, e adevărat, dar hoţ nu sunt!» Iată deci încă un motiv ca să ţină cu dinţii banii aceia, păzindu-i ca ochii din cap, în loc să des-coasă amuleta ca să scoată rând pe rând toate bancnotele de o sută. De ce nu i-am da voie inculpatului să aibă ca orice om sentimentul onoarei? Nu, domnilor juraţi, acest sentiment există fără îndoială în sufletul lui, poate greşit înţeles, ce-i drept, ba chiar de multe ori