cu totul denaturat, dar intens, aş spune chiar pătimaş, după cum a dovedit cu prisosinţă. Lucrurile însă se complică din ce în ce, chinurile geloziei ajung la paroxism, şi mereu aceeaşi insolubilă alternativă. aceleaşi apăsătoare întrebări sfredelesc tot mai neînduplecat conştiinţa bolnavă a inculpatului: «Din moment ce îi restitui datoria Katerinei Ivanovna, cu ce bani am să mai pot pleca atunci cu Gruşenka?» Dacă umbla ca turbat, dacă-şi făcea de cap şi provoca scandal prin localuri în ultima lună dinainte de crimă, pricina era poate tocmai amărăciunea ce se strânsese în sufletul lui, situaţia intolerabilă în care se afla. Pînă la urmă această alternativă din care nu ştie cum să iasă devine o tortură atât de cumplită încât îl aduce la disperare, îl trimite atunci pe mezin la tatăl lor să-i ceară pentru ultima oară banii, dar, cuprins de nerăbdare, nu mai aşteaptă răspunsul şi intră buzna în casă, sfârşind prin a-l snopi în bătăi pe bătrân sub ochii celor de faţă. Asta înseamnă că pe viitor trebuie să-şi ia gândul de la bani; după isprava asta cu siguranţă că tatăl n-o să-i mai dea nici o para. În aceeaşi zi, pe înserat, bătându-se cu pumnul în piept, în partea de sus, spre furca gâtului, acolo unde-i atârnată amuleta, inculpatul se jură faţă de fratele său că are la îndemână un mijloc ca să scape cu faţa curată, dar că va rămâne totuşi un ticălos, deoarece îşi dă seama că nu va recurge la acel mijloc, n-are destulă tărie de caracter ca s-o facă, e lipsit de voinţă. De ce nu vrea acuzarea să pună nici un temei pe această declaraţie atât de candidă şi de sinceră, atât de spontană şi veridică, a lui Alexei Karamazov? De ce, dimpotrivă, caută cu tot dinadinsul să mă facă să cred că banii sunt ascunşi undeva într-o crăpătură, în tainiţele castelului din Udolfo? Tot în seara aceea, după întrevederea cu fratele său, inculpatul aşterne pe hârtie scrisoarea fatală, sortită să devină dovada cea mai importantă, cea mai zdrobitoare, că mobilul crimei a fost jaful. «Am să cer bani de la toată lumea şi, dacă nimeni n-o să vrea să-mi dea, am să-l omor pe tata şi am să iau plicul legat cu panglică roză pe care-l ţine ascuns sub saltea, numai să plece Ivan», declară el, şi acuzarea vrea cu orice preţ să vadă aici programul după care s-a condus criminalul. Se mai poate îndoi cineva de vinovăţia lui? «Crima a fost comisă punct cu punct după acest program!» exclamă acuzatorul public. În primul rând însă biletul cu pricina a fost scris la beţie, de un om ajuns la exasperare; în al doilea rând, şi de astă dată pomeneşte despre plic, dar bizuindu-se numai pe informaţiile lui Smerdeakov, fiindcă nu l-a văzut niciodată cu ochii lui, iar în al treilea rând, chiar dacă şi-a făcut un plan, aşa cum arată scrisoarea, de unde putem şti că s-a ţinut întocmai de el? Cine poate să dovedească asta? Putem fi siguri că inculpatul a luat într-adevăr banii ascunşi sub pernă, că i-a găsit sau că banii aceştia au existat într-adevăr? Oare după bani alerga cu atâta disperare, aduceţi-vă bine aminte! E adevărat c-a fugit ca un nebun acasă, dar nu ca să-şi jefuiască tatăl, ci orbeşte, în neştire, turbat de gelozie, ca s-o caute pe femeia care i-a distrus viaţa, deci nu mai poate fi vorba nici de jaf premeditat, nici de un program dinainte întocmit! «Şi totuşi, mi se va obiecta poate, ajungând acasă, l-a ucis pe tatăl său şi i-a furat banii!» Dar el să-l fi ucis într-adevăr? Acuzaţia de jaf o respinge cu indignare: nu e posibil să învinuieşti pe cineva de jaf dacă nu poţi arăta precis obiectul jafului, asta este o axiomă! Dar de ucis, el să fi ucis oare, din moment ce cade prima acuzaţie? S-a dovedit într-adevăr că el a ucis? Nu cumva şi de astă dată este la mijloc o ficţiune, un roman?”

 

 

XII - ŞI DECI NU POATE FI VORBA DE UN ASASINAT

 

„Îngăduiţi-mi, domnilor juraţi, să vă amintesc că este în joc viaţa unui om şi că trebuie să procedăm cu toată atenţia. Reprezentantul Procuraturii, după propriile sale declaraţii, pe care le-am auzit cu toţii adineauri, a şovăit până în ultima clipă, adică până în ziua procesului, să-l acuze cu toată convingerea pe inculpat de crimă cu premeditare, a şovăit până în momentul când a avut în faţa ochilor scrisoarea fatală scrisă «la beţie», care ne-a fost prezentată în instanţă. «Crima a fost săvârşită punct cu punct după acest plan!» exclamă procurorul. Repet însă: inculpatul a alergat într-un suflet la tatăl său să-şi caute iubita, numai şi numai pentru ea, ca să vadă dacă nu cumva se află acolo. Este un fapt incontestabil. Dacă ar fi găsit-o acasă la ea, cu siguranţă c-ar fi rămas lângă dânsa, nu s-ar mai fi gândit să se ducă nicăieri şi deci nu şi-ar fi respectat legământul făcut în scrisoare. A alergat la întâmplare, mânat de un imbold spontan, şi cine ştie dacă în momentul acela se mai gândea la răvaşul pe care-l scrisese «la beţie». «Bine, dar a luat cu el pisălogul de aramă?» spune acuzarea, şi poate că vă aduceţi aminte la ce argumentaţie psihologică a dat naştere acest unic fapt, de ce inculpatul trebuia neapărat să se înarmeze cu pisălogul cu un scop precis, să-l ia cu el ca pe o armă etc, etc. Totuşi, mă gândesc la un lucru foarte simplu: ce s-ar fi întâmplat dacă pisălogul n-ar fi stat la vedere, pe policioara de unde l-a luat inculpatul, ci ar fi fost închis în dulap? Acuzatul n-ar mai fi dat cu ochii de el şi ar fi fugit cu mâinile goale, neînarmat, şi poate că n-ar mai fi omorât pe nimeni. Cum mai pot deduce atunci că omul nostru s-ar fi înarmat intenţionat cu pisălogul şi că deci crima ar fi fost premeditată? Da, e adevărat că s-a lăudat în gura mare prin toate localurile c-o să-şi ucidă tatăl, iar cu două zile înainte de crimă,