în seara când a scris in stare de ebrietate biletul, era liniştit, nu s-a certat decât cu un băiat de prăvălie, fiindcă, zice acuzarea, «Karamazov trebuia neapărat să se certe cu cineva»; la care s-ar putea foarte bine răspunde că atunci când un om pune la cale asemenea crimă, şi încă săvârşită după un plan meditat pe îndelete, înfăptuită punct cu punct după acest plan, cu siguranţă că n-ar mai fi căutat ceartă cu lumânarea, nu s-ar fi luat la harţă nici cu băiatul acela de prăvălie, ba poate chiar nici n-ar fi intrat în local, fiindcă sufletul celui care rumegă o faptă ca asta e dornic de linişte, caută să se estompeze, să dispară, să treacă neobservat, să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni. «Uitaţi de existenţa mea, dacă se poate», parc-ar vrea să zică. Şi asta nu din calcul, fără doar şi poate, ci din instinct. Domnilor juraţi, psihologia, aşa cum am spus, este ca o bâtă cu două capete, pe care şi noi ştim s-o mânuim şi ale cărei subtilităţi le putem şi noi înţelege! Cât priveşte ameninţările vehemente proferate prin localuri timp de o lună înainte de nenorocire, gândiţi-vă numai câte nu strigă copiii când se ceartă sau beţivii când ies din cârciumă afumaţi şi cu ţâfna în nas? «Te tai în bucăţi!» ameninţă ei, şi totuşi nu se întâmplă nimic. Oare scrisoarea fatală nu este şi ea expresia unei stări de surescitare nervoasă provocată de băutură? Nu seamănă oare leit cu răcnetele beţivilor la ieşirea din cârciumă: «Vă omor, pe toţi vă omor!» De ce n-ar fi aşa, de ce oare n-ar putea să fie aşa? De ce scrisoarea aceasta trebuie neapărat să fie fatală, şi nu ridicolă? Biletul a devenit un corp delict numai şi numai pentru că tatăl inculpatului a fost găsit la el în odaie asasinat, pentru că un martor l-a văzut pe inculpat fugind prin grădină, înarmat, pentru că martorul respectiv a fost la rândul său doborât de acesta; de aceea crima a fost înfăptuită punct cu punct după program, de aceea scrisoarea, din ridicolă, a devenit fatală. Slavă Domnului, am atins, în sfârşit, nodul problemei: «Dacă a fost în grădină, înseamnă că el a ucis!» Toată acuzarea se sprijină pe aceste cuvinte: dacă a fost, înseamnă negreşit că el este făptaşul. Dar dacă nu înseamnă nimic, deşi a fost în grădină? O, sunt perfect de acord, înlănţuirea faptelor, coincidenţele sunt elocvente! Dar luaţi fiecare fapt în parte şi analizaţi-l fără să ţineţi seama de rest: de ce, de pildă, acuzarea nu vrea cu nici un preţ să admită veridicitatea declaraţiei inculpatului, care afirmă că s-a grăbit să se îndepărteze de fereastra tatălui său? Aduce-ţi-vă aminte de sarcasmele pe care şi le-a permis la un moment dat acuzarea pe socoteala «timidităţii» şi «sentimentelor filiale» ce s-au trezit subit în sufletul ucigaşului. Dar dacă, totuşi, aşa s-a întâmplat în realitate sau cu oarecare aproximaţie? Poate că inculpatul a avut, totuşi, un sentiment de respect dacă nu de timiditate? De ce n-am putea admite c-a fost aşa? «Cred că mama s-a rugat atunci pentru mine», declară la interogatoriu inculpatul, explicându-şi astfel faptul c-a fugit de la fereastră, de îndată ce s-a convins că Svetlova nu se afla în odaia tatălui său. «Dar cum putea să-şi dea seama, aruncând o privire pe fereastră?» obiectează acuzarea. Şi de ce nu? Fereastra s-a deschis după ce inculpatul bătuse în geam, potrivit semnalului ştiut. Feodor Pavlovici putea foarte bine să fi rostit un cuvânt, să fi scăpat un strigăt care să-i dovedească feciorului său că Svetlova nu era înăuntru. De ce să presupunem că lucrurile s-au petrecut neapărat aşa cum ne imaginăm noi, cum ne place nouă să ne imaginăm? În realitate, pot să intervină o mie şi unu de elemente care să scape spiritului de observaţie al celui mai subtil psiholog. «Bine, dar Grigori a văzut uşa deschisă, veţi spune dumneavoastră, prin urmare, inculpatul a intrat cu siguranţă în casă, şi deci el este ucigaşul.» În ce priveşte uşa, domnilor juraţi... Vedeţi dumneavoastră, nu există decât un singur martor care a văzut-o deschisă, şi martorul respectiv în momentul acela era într-o stare care... Dar să zicem c-a fost aşa, să admitem că uşa era într-adevăr deschisă, că inculpatul a minţit, da, a minţit dintr-un instinct de conservare, lucru foarte explicabil în situaţia lui, să presupunem c-a pătruns totuşi în casă, c-a intrat în odaie. Ei şi? De ce trebuia în mod necesar să şi ucidă, dacă a intrat în casă? Putea foarte bine să dea buzna înăuntru, să treacă dintr-o cameră într-alta, cercetându-le în fugă, să-l îmbrâncească, sau chiar să-l molesteze pe tatăl său şi, după ce se va fi încredinţat că Svetlova nu se afla înăuntru, să fugă, fericit că n-a găsit-o acolo şi că a plecat fără să fi săvârşit o vărsare de sânge. Tocmai de aceea, poate, puţin mai apoi a sărit de pe gard, să vadă ce face Grigori, pe care-l lovise fără să-şi dea seama într-o clipă de enervare; de aceea, poate, în sufletul lui a putut să încolţească un sentiment curat de milă, de compasiune: pentru că reuşise să scape de tentaţie, pentru că sie simţea cu inima uşoară şi era fericit că nu-şi omorâse tatăl. Acuzatorul public zugrăveşte cu o elocinţă emoţionantă teribila încercare prin care a trecut inculpatul în hanul din Mokroe, starea lui sufletească în momentul când dragostea şi-a deschis din nou porţile în faţa lui, chemându-l la o viaţă nouă, şi când şi-a dat seama că ei nu mai avea dreptul să iubească, fiindcă lăsase în urma lui (Cadavrul însângerat al tatălui său şi deci trebuia să-şi primească pedeapsa! Va sa zică, domnul procuror admite că inculpatul poate fi capabil de dragoste, folosind din nou o explicaţie psihologică în maniera domniei-sale: «O stare de beţie, zice el, răgazul de care se mai bucură criminalul în drum spre eşafod» etc, etc. Dar, domnule procuror, vă întreb pentru a doua oară, nu cumva aţi creat un personaj nou? Chiar atât de abrutizat, atât de împietrit la inimă