să fie inculpatul, încât să se mai gândească în momentele acelea la dragoste şi să mai poată chibzui în sinea lui cum să inducă în eroare justiţia, dacă sângele tatălui său i-ar fi împovărat cu adevărat conştiinţa? Nu, nu şi iarăşi nu! în clipa când ar fi descoperit în fine că este iubit, că dragostea îl cheamă la ea, făgăduindu-i o fericire nouă, pot să jur pe ce vreţi c-ar fi simţit un îndemn nestăvilit, o nevoie năprasnică de a dispărea de pe faţa pământului, de a se sinucide, şi cu siguranţă c-ar fi făcut-o dacă ar fi lăsat într-adevăr în urmă cadavrul tatălui său! O, nu, fireşte că atunci n-ar mai fi uitat unde-şi pusese pistolul! Îl cunosc pe inculpat: insensibilitatea asta bestială, ferocitatea asta este incompatibilă cu firea lui! Sunt convins că s-ar fi omorât, în privinţa asta n-am nici cea mai mică îndoială! Şi dacă nu şi-a luat viaţa a fost tocmai fiindcă «mama s-a rugat» în momentul acela pentru el şi fiindcă nu se ştia vinovat de moartea tatălui său; atunci, la Mokroe, s-a frământat, şi-a frânt mâinile numai din pricina bătrânului Grigori, rugându-se lui Dumnezeu să-l trezească la viaţă pe unchiaş, să-l scoale de jos, să facă aşa ca lovitura pe care i-o dăduse să nu fi fost mortală şi deci să nu fie pedepsit pentru ea. De ce n-am putea oare să interpretăm în felul acesta evenimentele? Ce dovadă neîndoielnică avem că inculpatul minte? «Dar cadavrul tatălui? se vor grăbi să ne riposteze unii. Dacă a fugit, într-adevăr, fără să-l omoare, cine l-a ucis atunci pe bătrân?»

Repet, în asta constă toată logica acuzării: cine a ucis, dacă nu el? În afară de el nu există nimeni altul pe care l-am putea bănui. Aşa să fie, oare, domnilor juraţi? Să fie, oare, adevărat că nu există nimeni altcineva? Am auzit acuzarea numărând pe degete persoanele care se aflau în noaptea aceea în casă. Erau cinci oameni. Sunt de acord că trei dintre aceştia nu pot fi acuzaţi: în primul rând victima, apoi bătrânul Grigori şi, în sfârşit, soţia acestuia. Prin urmare, nu mai rămân decât două persoane, inculpatul şi Smerdeakov, şi domnul procuror declară cu patos că inculpatul caută să-l scoată vinovat pe Smerdeakov numai şi numai pentru că nu are pe nimeni altul la îndemână şi că, în cazul când ar fi existat o a şasea persoană, sau măcar bănuiala că ar putea să mai existe această persoană, s-ar fi grăbit să retracteze ruşinat acuzaţia adusă lui Smerdeakov, aruncând vina asupra celui de-al şaselea ins. Dar, domnilor juraţi, de ce n-aş putea oare adopta, la rândul meu, punctul de vedere opus? În faţa noastră stau doi oameni: inculpatul şi Smerdeakov. De ce, atunci, n-aş putea să afirm că dumneavoastră îl acuzaţi pe clientul meu numai (pentru că nu aveţi pe cine arunca vina? Şi nu aveţi, fiindcă dumneavoastră, dintr-o idee preconcepută, l-aţi eliminat de la început pe Smerdeakov din rândul celor suspecţi. Da, este adevărat, singurii oameni care îl acuză pe Smerdeakov, în afară de inculpat, sunt cei doi fraţi ai acestuia şi Svetlova, încolo nimeni. Mai există totuşi o mărturie, un fel de nelinişte, ce-i drept destul de confuza, prilejuită de o întrebare, de o bănuială ce pluteşte în aer, se aude o vagă rumoare, se simte că lumea aşteaptă ceva. Şi, în sfârşit, în favoarea aceleiaşi ipoteze pledează şi o anumită potrivire de fapte, anumite coincidenţe destul de semnificative, deşi, recunosc, nu chiar atât de precise; în primul rând este criza de epilepsie survenită exact în ziua când s-a întâmplat nenorocirea, criza pe care nu ştiu de ce s-a socotit obligat s-o apere şi s-o analizeze atât de amănunţit domnul procuror. Apoi sinuciderea inopinată a lui Smerdeakov în ajunul procesului. Apoi nu mai puţin inopinata depoziţie făcută azi în instanţă de cel mai mare dintre fraţii inculpatului, care până acum fusese încredinţat de vinovăţia acestuia şi care deodată vine cu un teanc de bani şi-l denunţă pe Smerdeakov ca fiind adevăratul ucigaş! O, nici vorbă că sunt tot atât de convins ca şi acuzatorul public că Ivan Karamazov este bolnav, că are febra cerebrală şi că depoziţia lui putea într-adevăr să nu fie decât o tentativă disperată, concepută în delir, de a-şi salva fratele, aruncând vina pe un mort! Şi totuşi, numele lui Smerdeakov a fost pronunţat, şi numele acesta are ceva enigmatic în el. S-ar părea c-a mai rămas încă ceva de spus, că povestea nu s-a sfârşit încă. Şi că poate odată şi odată totul se va lămuri. Dar asta o să se vadă mai târziu. Instanţa a hotărât să continue dezbaterile. Deocamdată, aş putea să vă spun totuşi câteva cuvinte în legătura cu caracterizarea pe care domnul procuror i-a făcut-o cu atâta subtilitate şi talent răposatului Smerdeakov. Dar, cu toată admiraţia ce o am pentru măiestria dumisale, nu pot să mă declar întru totul de acord cu portretul creionat de domnia-sa. Am fost acasă la Smerdeakov, l-am văzut şi am stat de vorbă cu el, şi impresia cu care am plecat diferă cu totul de constatările domniei-sale. Smerdeakov avea într-adevăr o sănătate şubredă, dar omul în sine, caracterul lui – nu! – nu erau de loc atât de slabe cum ni le prezintă acuzarea. Şi mai ales n-am reuşit să descopăr la el nici urmă din timiditatea, din faimoasa timiditate pe care a descris-o atât de sugestiv domnul procuror. Nu părea câtuşi de puţin naiv, dimpotrivă, era un om teribil de bănuitor, lipsit complet de încredere în semenii lui şi căutând să-şi ascundă această carenţă sub masca naivităţii, şi o minte destul de pătrunzătoare. O, nu era câtuşi de puţin sărac cu duhul, aşa cum afirmă cu candoare acuzarea! în ceea ce mă priveşte, Smerdeakov mi-a lăsat o impresie bine definită: am plecat de la el convins că aveam de-a face cu o fiinţă extrem de rea, roasă de ambiţie, răzbunătoare şi peste măsură de invidioasă. Am reuşit de asemenea să culeg unele informaţii: feciorul se simţea împovărat de originea lui, pe care o detesta, îi era ruşine de