maică-sa şi scrâşnea din dinţi furios de câte ori îşi amintea că «se trage din Smerdeaşciaia». Se purta necuviincios cu Grigori şi cu nevasta acestuia, bătrânele slugi care îl crescuseră de mic. Îşi blestema ţara şi-şi bătea joc de ea. Visul lui era să plece în Franţa şi să devină francez. Şi de multe ori s-a plâns că nu poate s-o facă din lipsă de mijloace. Impresia mea este că nu ţinea la nimeni pe lume în afară de sine, de altfel, avea o idee extraordinară despre propria sa persoană. În ochii lui cultura însemna să umbli bine îmbrăcat, cu plastroane impecabil scrobite şi cu cizmele lustruite lună. Considerându-se (ceea ce nu era exclus) fiul nelegitim al lui Feodor Pavlovici, avea toate motivele să-şi facă inimă rea din pricina situaţiei lui, comparând-o cu situaţia feciorilor legitimi ai boierului: «Ei au totul şi eu nimic, se va fi gândit adeseori. Ei se bucură de toate drepturile, lor o să le rămână moştenirea, iar eu nu sunt decât un biet bucătar!» Smerdeakov mi-a mărturisit c-a fost de faţă când Feodor Pavlovici a pus banii în plic, ba chiar l-a şi ajutat. Şi cu siguranţă că turba de necaz când se gândea în mâinile cui aveau să încapă paralele acelea cu care el ar fi putut să-şi facă viitorul. Pe deasupra, era pentru prima oară că vedea cu ochii lui trei mii de ruble deodată, trei mii de ruble în bancnote, noi-nouţe (intenţionat l-am întrebat ce aspect aveau). Să nu faceţi niciodată, domnilor, greşeala să arătaţi unui om invidios şi mâncat de ambiţie prea mulţi bani dintr-o dată, iar Smerdeakov în viaţa lui nu văzuse atâta bănet în mâna unui singur om! Efectul produs de teancul de bancnote putea să aibă o influenţă nefastă asupra imaginaţiei lui, fără alte consecinţe pentru moment. Eminentul reprezentant al Procuraturii ne-a înfăţişat cu o subtilitate puţin obişnuită toate motivele pro şi contra ipotezei că Smerdeakov ar putea fi criminalul, insistând mai ales asupra întrebării: ce interes avea atunci să simuleze accesul? Putem însă foarte bine să presupunem că n-a simulat, că, de fapt, accesul a survenit de la sine, dar că tot aşa putea să treacă de la sine, iar bolnavul să-şi vină în fire. Nu să se restabilească, dar cel puţin să-şi vină în simţiri, să-şi recapete cunoştinţa, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri. Acuzarea vrea să ştie în care moment anume a săvârşit Smerdeakov crima. Dar este foarte uşor să precizăm acest moment. Bolnavul putea să se dezmeticească, să se trezească din somnul lui adânc (fiindcă nu era decât adormit; accesele de epilepsie sunt urmate totdeauna de un somn greu) chiar în clipa când bătrânul Grigori îl apucase de picior pe inculpat urlând cât îl ţinea gura: «L-ai omorât pe taică-tău!» Nu e de mirare că strigătul acela neobişnuit, ce izbucnise fără veste în toiul beznei şi al liniştii nocturne, să fi tulburat somnul lui Smerdeakov, care poate în momentul acela nu mai dormea atât de adânc, ba poate chiar era pe cale să se trezească. Sculându-se din pat, feciorul porneşte aproape în neştire, fără să-şi dea seama ce face, în direcţia de unde venise ţipătul, să vadă despre ce e vorba. E încă năuc, amorţit de boală, raţiunea lui e somnolentă, dar, de bine, de rău, iese în grădină, se apropie de ferestrele luminate şi află de nenorocirea întâmplată din gura boierului care, bineînţeles, se bucură văzându-l. Într-o clipă se dezmeticeşte, înspăimântat, boierul începe să-i povestească totul de-a fir-a-păr. Şi în mintea lui detracată, bolnavă, încolţeşte şi se înfiripă treptat un gând cumplit, dar ispititor, de o logică implacabilă: să-şi ucidă stăpânul, să pună mâna pe cele trei mii de ruble şi pe urmă să arunce vina pe tânărul conaş. Cine ar putea fi suspectat dacă nu el, pe cine altul ar putea să cadă păcatul dacă nu pe băiatul cel mare al boierului, din moment ce există atâtea dovezi c-a pătruns în grădină? Lăcomia năprasnică de bani, rapacitatea brusc aţâţată şi în acelaşi timp conştiinţa că va scăpa nepedepsit îi taie răsuflarea. O, e un fenomen destul de frecvent, sunt foarte dese cazurile când asemenea imbolduri irezistibile se nasc spontan, din senin, punând deplină stăpânire pe sufletul unor ucigaşi care cu un moment înainte nici nu se gândeau măcar să ucidă! Smerdeakov putea foarte uşor să intre în casă la boier şi să-şi ducă planul la îndeplinire. Cu ce? Avea vreo armă la îndemână? Foarte simplu: cu prima piatră pe care ar fi luat-o de pe jos, din grădină. Dar pentru ce, în ce scop? Şi cele trei mii de ruble? Pentru el însemnau viitorul! O, să nu credeţi că mă contrazic, banii puteau să se afle totuşi în casă! Şi se prea poate ca Smerdeakov să fi fost singurul care ştia cum să dea de ei, unde-i ascunsese boierul. «Bine, dar plicul? Plicul rupt care zăcea pe duşumea?» veţi întreba dumneavoastră. Adineauri, când domnul procuror, abordând acest subiect, ne-a demonstrat cu o serie de argumente extrem de subtile că plicul nu putea să fie aruncat pe duşumea decât de un hoţ fără experienţă, aşa cum era Karamazov, şi nicidecum de Smerdeakov, care pentru nimic în lume n-ar fi lăsat în urma lui un corp delict de o asemenea gravitate! Da, domnilor juraţi, ascultând adineauri demonstraţia domniei-sale, mi s-a părut la un moment dat că lucrurile astea le-am mai auzit undeva. Şi, închipuiţi-vă, nu mai departe decât acum două zile Smerdeakov mi-a ţinut aceeaşi teorie, sprijinită pe aceleaşi argumente, asupra modului în care ar fi procedat Karamazov. E un lucru care m-a frapat în chip deosebit atunci; mi s-a părut că naivitatea lui este mimată, că omul caută să anticipeze asupra evenimentelor, să-mi strecoare această idee, să mi-o sugereze, ca să ajung la aceeaşi concluzie. Nu cumva el i-a sugerat-o şi domnului procuror? Nu cumva el a impus-o multeminentului nostru acuzator public? «Bine, mă veţi întreba dumneavoastră, dar soţia lui Grigori? Femeia declară că l-a auzit pe bolnav gemând toată noaptea în odăiţa de alături.» Da, l-a auzit într-adevăr, dar