nici această mărturie nu prezintă suficiente garanţii. Să vă dau un exemplu. O doamnă mi se plângea odată că n-a putut să închidă ochii toată noaptea din pricina unui căţel care lătra în curte. Şi totuşi bietul căţel, după cum am aflat mai târziu, nu lătrase decât de vreo două-trei ori peste noapte. Totuşi, e un lucru firesc: omul aude la un moment dat prin somn un geamăt, se trezeşte înciudat că nu e lăsat în pace, pentru ca după o clipă să adoarmă din nou. Peste două ore aude iarăşi un geamăt, se trezeşte din nou şi adoarme la loc şi» în sfârşit, după alte două ore, tresare iar auzind un suspin, deci în totul somnul lui a fost tulburat numai de trei ori în cursul unei nopţi. A doua zi dimineaţa, respectivul se plânge că cineva a gemut toată noaptea şi n-a putut să închidă ochii o clipă. Şi e normal să i se pară aşa; de fiecare dată, în răgazul de două ore pe care i-l lăsau gemetele inoportune, omul a dormit şi nu-şi aduce aminte de nimic; în schimb, momentele în care a fost trezit din somn i-au rămas întipărite în minte şi de aceea are impresia că n-a avut linişte toată noaptea. «Dar de ce, de ce Smerdeakov n-a mărturisit nimic în biletul scris înainte de moarte? întreabă acuzarea. A avut atâta conştiinţă ca să facă primul lucru, iar pe celălalt nu?» Dar, daţi-mi voie, conştiinţa înseamnă căinţă, iar sinucigaşul putea foarte bine să nu fi simţit nici o mustrare de cuget şi să fi făcut pasul acesta într-un moment de disperare. Disperarea şi căinţa sunt două sentimente cu totul diferite. Disperarea nu exclude ura şi înverşunarea şi, în clipa când se pregăteşte să-şi pună capăt zilelor, sinucigaşul e în stare să duşmănească de două ori mai mult pe aceia pe care i-a invidiat toată viaţa! Domnilor juraţi, feriţi-vă să comiteţi e eroare judiciară! Spuneţi-mi, întrucât vi se pare neverosimilă ipoteza pe care v-am înfăţişat-o acum? Găsiţi că expunerea mea păcătuieşte prin ceva, că ar cuprinde măcar un singur lucru imposibil sau absurd? Dacă există însă o cât de mică posibilitate, dacă vi se pare că descoperiţi măcar o umbră de adevăr în tot ce v-am spus, feriţi-vă să daţi o sentinţă de condamnare! Şi oare numai o umbră de adevăr sa fie în cuvintele mele? Vă jur pe tot ce am mai sfânt că sunt ferm convins şi cred din răsputeri în veridicitatea interpretării date de mine! Şi mai ales, o, mai ales, mă chinuieşte şi mă scoate din fire gândul că din toate probele acumulate de acuzare în sarcina inculpatului nu există nici una cât de cât sigură, infailibilă, şi că bietul om e pierdut numai din pricina concordanţei ce există între aceste probe. Într-adevăr, sunt o serie de coincidenţe zdrobitoare în cazul de faţă: sângele care-i picură de pe mâini, rufăria plină de sânge, răcnetul ce străpunge noaptea întunecoasă: «Tu l-ai ucis pe taică-tău!»; omul care după ce a dat alarma se prăbuşeşte la pământ cu capul spart, în fine, nenumărate referinţe, mărturii, gesturi care, toate, converg spre acelaşi punct. Fireşte, lucrurile astea dau de gândit şi ar putea foarte bine să influenţeze hotărârea dumneavoastră, domnilor juraţi! Dar oare hotărârea domniilor-voastre poate fi atât de uşor influenţată? Aduceţi-vă aminte că aţi fost investiţi cu o putere nelimitată, puterea de a lega şi a dezlega. Dar cu cât o putere este mai mare cu atât mai teribile pot fi urmările ei! Nu vreau să retractez aici o iotă din ceea ce am afirmat până acum, dar să zicem totuşi că n-ar fi aşa, să zicem că accept eventual motivele invocate de acuzare, admit că nefericitul meu client şi-a mânjit mâinile cu sângele părintesc. Repet însă că nu este decât o supoziţie, pentru că nici o clipă n-aş putea să mă îndoiesc de nevinovăţia lui! Să presupunem deci că inculpatul ar fi vinovat de paricid. Chiar aşa fiind, chiar daca aş admite lucrul acesta, vă rog, totuşi, să-mi acordaţi atenţie în continuare, fiindcă mai am de adăugat câteva cuvinte. Trebuie să vă mai spun ceva, deoarece simt că în inimile şi în cugetele domniilor-voastre se dă o crâncenă luptă... Iertaţi-mă pentru această indiscretă aluzie la sentimentele dumneavoastră, domnilor juraţi, dar înţeleg să spun adevărul şi să fiu sincer până la capăt. Să fim deci sinceri cu toţii!”...

În momentul acela avocatul fu întrerupt de un ropot puternic de aplauze. Într-adevăr, rostise cu atâta convingere ultimele cuvinte, încât toată lumea simţise că omul avea de bună seamă ceva de spus şi că ceea ce urma să arate acum putea fi decisiv. Preşedintele însă ameninţă pe un ton ridicat că „va evacua sala” în cazul când „asemenea manifestări” se vor mai repeta. Liniştea se restabili numaidecât şi Fetiukovici îşi continuă pledoaria cu o voce schimbată, patetică, cu totul diferită de aceea care răsunase până atunci în incintă.

 

 

XIII - CAZUISTICĂ

 

„Ceea ce agravează situaţia clientului meu, domnilor juraţi, nu este numai existenţa unei serii întregi de coincidenţe, proclamă el. Nu, cu adevărat covârşitor pentru el în realitate rămâne un singur fapt: victima este propriul său tată! Dacă ar fi fost vorba de un simplu asasinat, dumneavoastră, ţinând seama de lipsa sau mai bine zis de nulitatea dovezilor, de caracterul iluzoriu al probelor, analizate una câte una şi nu privite în ansamblu, aţi fi respins acuzaţia sau cel puţin aţi fi şovăit să distrugeţi viaţa unui om numai din pricina unei idei preconcepute, a părerii pe care v-aţi făcut-o mai demult despre el şi care, din păcate, trebuie să recunosc, e pe deplin justificată! Aici însă nu este vorba de o crimă oarecare, ci de un paricid! Asta impresionează de la bun început, şi încă atât de puternic, încât, fie oricât de şubrede, dovezile par mai puţin fragile, mai puţin inconsistente decât sunt în realitate chiar unui om fără păreri preconcepute. Cum poate fi achitat un asemenea inculpat? Dar daca totuşi el a ucis şi scapă nepedepsit? Iată ce-şi spune fiecare în sinea lui involuntar aproape, instinctiv. Da, într-adevăr, e