o atrocitate fără seamăn să verşi sângele propriului tău tată, al părintelui tău, sângele omului care ţi-a dat fiinţă, care te-a iubit, care nici o clipă nu şi-a precupeţit viaţa pentru tine, care a suferit ori de câte ori ai fost bolnav în copilărie, care a înfruntat necazurile numai ca tu să poţi fi fericit, care a trăit numai din bucuriile şi succesele tale! O, să ucizi o asemenea fiinţă, mărturisesc, este de neconceput! Domnilor juraţi, ce este un tată, un părinte adevărat, ce noţiune sublimă, ce idee măreaţă se ascunde în acest cuvânt? Am arătat în linii generale ce înseamnă lucrul acesta. Dar în cazul de faţă, în cazul de care ne ocupăm acum, răposatul Feodor Pavlovici Karamazov nu avea nici una din calităţile pe care le presupune noţiunea aceasta, aşa cum s-a conturat adineauri în sufletul nostru. Ca tată, Feodor Pavlovici era o adevărată calamitate. Fiindcă există părinţi care seamănă cu o calamitate. Sa analizăm mai îndeaproape situaţia, fără să ne temem a spune lucrurilor pe nume, domnilor juraţi, având în vedere gravitatea hotărârii pe care trebuie s-o luăm. Dimpotrivă, acum mai mult ca oricând suntem datori să nu respingem nici o idee, să privim adevărul în faţă, să nu fim timoraţi ca nişte copii sau ca nişte femei sperioase, după fericita expresie a eminentului acuzator public. În rechizitoriul desfăşurat cu atâta înflăcărată elocinţă, adversarul meu (şi mi-a fost adversar înainte chiar de a fi luat cuvântul) a exclamat în câteva rânduri: «Nu înţeleg să cedez nimănui dreptul exclusiv de a-l apăra pe inculpat, nu înţeleg să-l cedez nici chiar avocatului venit de la Petersburg; sunt acuzatorul lui, dar în acelaşi timp îi pot fi şi apărător!» Şi a accentuat de câteva ori acest lucru, uitând totuşi să menţioneze următorul fapt: dacă fiorosul criminal inculpat în acest proces a putut timp de douăzeci şi trei de ani să păstreze în sufletul lui recunoştinţă pentru un funt de alune singurului om care-l alintase în copilărie, când stătea în casa părintească, cu atât mai vârtos nu putea să uite în aceşti douăzeci şi trei de ani cum alerga acasă la taică-său «prin curtea din dos, cu picioruşele goale şi cu pantalonaşii prinşi într-un singur năsturaş», după mărturia doctorului Herzenstube, un om inimos şi plin de generozitate. Dar, domnilor juraţi, la ce bun să cercetăm mai îndeaproape această «calamitate», la ce bun să repetăm inutil lucruri pe care toată lumea le cunoaşte? Ce i-a fost dat clientului meu să vadă întorcându-se în oraşul natal, în casa părintească? Şi de ce, de ce trebuie neapărat să-l considerăm o fiinţă nesimţitoare şi egoistă, un monstru? într-adevăr, e irascibil, e sălbatic, e turbulent, tocmai de aceea a şi ajuns acum în faţa tribunalului, dar cine trebuie tras la răspundere pentru destinul lui, a cui este vina dacă, înzestrat cu atâta însuşiri remarcabile, cu un suflet nobil şi cu multă sensibilitate, a primit totuşi o educaţie atât de absurdă? L-a învăţat oare cineva cum trebuie să se poarte, a avut grijă cineva să-i lumineze mintea, i-a arătat cineva măcar un pic de dragoste în copilărie? Clientul meu a crescut cum a dat Dumnezeu, întocmai ca o sălbăticiune. Poate că abia aştepta să se întâlnească cu tatăl lui după ani şi ani în care trăiseră departe unul de altul, poate că de mii de ori până atunci căutase să scuture amintirile vagi, întrezărite ca prin vis, ale copilăriei, să alunge fantomele hâde ce i-au întunecat pruncia, dorind din tot sufletul să-şi ierte şi să-şi îmbrăţişeze părintele! Dar ce se întâmplă? Tânărul este întâmpinat cu ironii pline de cinism, cu suspiciuni şi sâcâieli pe socoteala banilor rămaşi în litigiu; discuţiile şi preceptele pe care le aude îl scârbesc şi zilnic e nevoit să asculte aceleaşi poveşti «la un păhăruţ de coniac»; în sfârşit, descoperă că tatăl încearcă să-i răpească iubita cu proprii lui bani, banii cu care-i rămăsese dator – o, domnilor juraţi, trebuie să recunoaşteţi că lucrurile astea sunt pe drept cuvânt revoltătoare, monstruoase! Şi bătrânul mai îndrăzneşte încă să se plângă la toată lumea că fiu-său nu-i poartă respect şi este brutal cu dânsul, mai mult chiar, îl vorbeşte de rău peste tot, îi pune fel de fel de piedici, îl calomniază, ajunge până acolo, încât îi răscumpără poliţele ca să-l poată băga la închisoare! Domnilor juraţi, asemenea fiinţe, crude în aparenţă, nestăpânite şi violente, cum este clientul meu, de cele mai multe ori ascund o inimă nespus de duioasă, pe care însă nu ştiu să şi-o arate. Nu râdeţi, vă rog, nu râdeţi de această aserţiune! Adineauri, eminentul acuzator public a amintit cu o necruţătoare ironie de admiraţia pe care clientul meu i-o poartă lui Schiller şi de dragostea lui pentru tot ce este «frumos» şi «sublim». În locul dumisale aş fi ezitat să-mi bat joc de aceste lucruri! Da, inimi ca a lui – o, îngăduiţi-mi să iau apărarea acestor inimi rareori înţelese şi de cele mai multe ori nedreptăţite – inimile acestea sunt adesea însetate de afecţiune, de sublim, de dreptate, poate tocmai prin contrast cu propriul lor temperament, vijelios şi brutal, sunt însetate, deşi nu-şi dau seama» dar râvna asta există totuşi în adâncul lor! Pătimaşe şi crude în aparenţă, sunt totuşi capabile să iubească, de pildă, o femeie, să fie mistuite de dragoste, o dragoste eterată, ideală. O, nu, nu zâmbiţi, vă rog! Vă asigur că aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor cu asemenea temperamente! Atâta doar că nu pot să-şi ascundă patima, de multe ori manifestată cu brutalitate – este tocmai ceea ce te izbeşte la ele, lucrul pe care toată lumea îl observă, fără să pătrundă mai adânc în sufletul omului, să caute a vedea ce se petrece în realitate acolo! Dar patimile lor se sting tot atât de repede cum s-au şi aprins, toate fără excepţie; doar dacă se întâmplă să întâlnească o fiinţă superioară şi să stea în preajma ei, oamenii aceştia, în aparenţă brutali şi cruzi, caută să se primenească, să se îndrepte, se străduiesc să fie mai buni, să devină la rândul lor superiori