şi sublimi, da, «superiori şi sublimi», oricât ar fi fost de ridiculizate aceste calificative! Spuneam adineauri că ar fi o nedelicateţe din partea mea să insist asupra romanului de dragoste al clientului meu cu doamna Verhovţeva. Totuşi, pot să-mi îngădui unele observaţii: bunăoară, ceea ce am avut prilejul să auzim mai înainte n-a fost o depoziţie, ci strigătul exaltat al unei femei dornice de răzbunare, cu toate că dânsa nu avea în nici un caz dreptul să-i reproşeze c-a înşelat-o, deoarece la rândul său i-a trădat dragostea! Dacă ar fi avut cât de cât răgazul să chibzuiască, n-ar fi făcut această depoziţie! O, nu puneţi nici un temei pe cuvintele sale, nu, clientul meu nu este «un bandit», cum l-a numit dânsa! Cel ce-i iubea pe oameni mai presus decât pe sine însuşi şi a fost răstignit, pregătindu-se să-şi ia crucea, a spus: «Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun viaţa şi-o pune pentru oile sale, ca nici una să nu se prăpădească...» Să nu prăpădim şi noi fără rost un suflet omenesc! Am întrebat adineauri ce este un tată şi am declarat cu toată convingerea că este un cuvânt preţios, o noţiune măreaţă. Dar, domnilor juraţi, noi trebuie să folosim cinstit acest cuvânt şi, pentru ca totul să fie mai lămurit, îmi voi permite să spun lucrurilor pe nume: un tată cum a fost răposatul Karamazov nu poate fi şi nici nu merită a fi considerat aşa. Dragostea filială este imposibilă, mai mult chiar, absurdă atunci când tatăl căruia îi e acordată nu justifică acest sentiment. Nu-i cu putinţă să creezi dragoste din nimic, din nimic nu poate făuri decât Dumnezeu. «Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri», scrie apostolul cu inima înflăcărată de iubire. N-am pomenit cuvintele Sfintei Scripturi de dragul clientului meu, ci am ţinut să le reamintesc tuturor părinţilor, în ce calitate îmi îngădui să dau învăţăminte părinţilor, cine m-a împuternicit s-o fac? Nimeni. Dar mă adresez lor ca om şi cetăţean: vivos voco!{70} Petrecerea noastră printre cele pământeşti este de scurtă durată, dar, cît ar fi ea de scurtă, avem totuşi timpul să săvârşim atâtea lucruri rele şi să rostim multe vorbe nesocotite! Să căutăm deci să folosim orice moment în care ne aflăm împreună pentru a ne spune unii altora măcar un cuvânt bun. Aşa şi eu am căutat să mă folosesc de faptul că mă aflu aici. De aceea doar ne-a fost dăruită din voinţa suveranului această tribună, pentru ca de la înălţimea ei toată Rusia să ne poată auzi. Aşadar, nu pentru părinţii care se află aici, în sală, am vorbit, ci mă adresez tuturor celor ce au copii şi le spun: «Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri!» Da, să împlinim noi înşine mai întâi învăţătura lui Hristos şi abia după aceea să cerem acelaşi lucru copiilor noştri. Altfel, nu ne putem numi părinţii, ci duşmanii lor, iar ei nu sunt copiii noştri, ci duşmanii noştri, pe care noi înşine ni i-am făcut vrăjmaşi! «Cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura!» – asta iarăşi nu v-o spun eu, ci cuvântul Evangheliei, care ne învaţă să măsurăm cu aceeaşi măsură de care am avut parte noi. Putem noi, oare, să-i acuzăm pe copii când ne întorc, măsură pentru măsură, ceea ce le-am oferit noi? Recent, în Finlanda, o fată băgată la stăpân a dat de bănuit c-ar fi adus pe lume clandestin un prunc. A fost pusă sub urmărire şi, în cele din urmă, în podul casei, dosită într-un cotlon, după nişte cărămizi, s-a descoperit o ladă de a cărei existenţă nu ştia nimeni. Lada a fost deschisă şi înăuntru s-a găsit cadavrul unui nou-născut pe care fata îl omorâse cu mâinile ei. În aceeaşi ladă se mai aflau scheletele altor doi prunci ucişi, aşa cum ea însăşi a mărturisit, îndată după naştere. Domnilor juraţi, vă întreb, era oare fata aceea mama copiilor ei? Da, e adevărat, ea îi adusese pe lume, dar era oare mama lor în înţelesul deplin al cuvântului? S-ar încumeta cineva dintre noi să rostească numele sfânt de mamă vorbind despre ea? Trebuie să privim adevărul în faţă cu tot curajul, domnilor juraţi, să lăsăm deoparte orice reticenţă, suntem datori sa procedăm aşa în clipa asta, nu trebuie să ne temem de anumite expresii sau noţiuni, ca precupeţele moscovite, care pretutindeni văd numai «duhuri rele» şi «stafii». Dimpotrivă, să dovedim că progresul realizat de omenire în ultimii ani a influenţat şi evoluţia noastră şi să spunem deschis: nu ajunge să dai viaţă unui copil pentru a fi tatăl lui, mai e necesar să şi arăţi că eşti demn de acest nume. O, fireşte, există şi o altă concepţie, o altă interpretare dată acestui cuvânt, potrivit căreia tatăl, chiar dacă este o fiară, chiar dacă este duşmanul propriilor săi copii, rămâne totuşi tatăl lor numai şi numai pentru că el le-a dăruit viaţa. Dar asta este o concepţie pe care aş numi-o mai curând mistică, pe care n-o pot accepta cu raţiunea, ci numai cu credinţa sau, mai clar, trebuie sa cred pe cuvânt că aşa este, după cum cred atâtea lucruri pe care nu le înţeleg, dar în care totuşi religia îmi porunceşte să cred. O asemenea concepţie însă nu poate avea nici o contingenţă cu domeniul vieţii reale. Domeniul acesta, domnilor, nu beneficiază numai de drepturi, ci, în acelaşi timp, ne impune şi mari datorii şi, dacă vrem să fim umani, să fim adevăraţi creştini în sfârşit, suntem datori, suntem obligaţi să promovăm numai convingerile justificate de raţiunea şi experienţa noastră, convingeri ce au fost trecute prin focul analizei; într-un cuvânt, să procedăm cu o matură judecată şi nu în mod iraţional, ca în vis sau în delir, ca să nu pricinuim vreun neajuns semenilor noştri, să nu-i facem să sufere şi să nu-i nenorocim. Iată ce înseamnă a face o faptă cu adevărat creştinească, şi nu săvârşită sub egida misticismului, ci a raţiunii, o faptă menită a dovedi iubirea noastră de oameni...”

În momentul acela, în