sală izbucniră aplauze furtunoase, dar Fetiukovici dădu din mâini, ca şi cum ar fi implorat galeria să nu-l întrerupă, lăsându-l să isprăvească ceea ce avea de spus. Publicul se linişti numaidecât şi oratorul putu să continue:

„Credeţi oare, domnilor juraţi, că odraslele noastre, care au atins vârsta adolescenţei şi au început să judece lucrurile, nu-şi pun la rândul lor aceste întrebări? Fără îndoială, şi nu le putem pretinde, fireşte, să le ocolească, fiindcă ar însemna să le cerem un lucru imposibil! Priveliştea pe care i-o oferă un tată nevrednic în comparaţie cu părinţii, taţii altor copii, de o seamă cu el, toţi oameni de ispravă, trezeşte în mintea adolescentului, fără voia lui, unele întrebări dureroase, întrebări la care primeşte răspunsuri stereotipe: «El ţi-a dat viaţa, eşti sânge din sângele lui şi, deci, dator să-l iubeşti». Fără să vrea, adolescentul cade pe gânduri: «Dar oare el m-a iubit atunci când mi-a dat viaţă? se întreabă el din ce în ce mai nedumerit. Oare m-a zămislit de dragul meu? în clipa când, cuprins de patimă şi poate înfierbântat de băutură, m-a conceput, nici nu mă cunoştea, nu ştia macat dacă am să fiu băiat sau fată, cel mult mi-a transmis darul beţiei, singurul dar pe care l-am primit de la el... De ce atunci trebuie să-l iubesc? Numai pentru că m-a adus pe lume, ca după aceea nici să nu se mai uite la mine?» O, poate că aceste întrebări vi se par prea brutale sau crude, dar să nu pretindem de la o minte tînără o cumpătare ce nu-i stă în fire. «Nu te pune cu firea: o dai afară pe uşă şi-ţi intra pe fereastră!»{71} zice proverbul, şi apoi – şi asta în primul rând – să nu ne fie teamă să spunem lucrurilor pe nume şi să rezolvăm problema aşa cum ne dictează raţiunea şi dragostea de oameni, nu ideile mistice. Dar cum s-o rezolvăm? Iată cum: băiatul să vină în faţa tatălui său şi să-l întrebe cu toată seriozitatea: «Tată, spune-mi, de ce trebuie să te iubesc? Dovedeşte-mi, tată, că se cuvine într-adevăr să te iubesc!» Şi dacă tatăl va avea puterea, se va simţi în stare să-i răspundă, să-i dovedească lucrul acesta, atunci vom putea spune că avem de-a face cu o adevărată familie, o familie normală, care se bizuie nu numai pe o simplă superstiţie, o idee mistică, preconcepută, ci pe temelii raţionale, sigure şi adânc umaniste. În caz contrar, dacă tatăl nu va fi în măsură să dovedească nimic, familia nu mai există ca atare; tatăl nu se mai poate numi aşa, iar fiul capătă dreptul şi libertatea să-l socotească pe viitor un străin, dacă nu chiar un duşman. Tribuna noastră, domnilor juraţi, trebuie să fie o şcoală a adevărului şi a ideilor sănătoase!” Un ropot nestăvilit de aplauze frenetice întrerupseră elocinţa cuvântătorului. Fireşte, nu toată lumea aplauda, în orice caz însă o jumătate din sală îşi manifesta entuziasmul. Şi printre cei ce-i ovaţionau erau destui părinţi, mame şi taţi. De sus, unde şedeau doamnele, se auzeau ţipete stridente, aclamaţii. Cuconetul flutura batiste. Preşedintele agita din răsputeri clopoţelul. Era pur şi simplu indignat de comportarea publicului, totuşi, nu îndrăzni să evacueze sala, aşa cum ameninţase cu puţin înainte, fiindcă oratorul era aplaudat şi încurajat cu fluturături de batiste chiar şi de persoanele simandicoase, care ocupau locuri în spatele tribunei completului de judecată, pe scaunele special instalate acolo cu ocazia procesului; majoritatea oameni în vârstă, decoraţi cu ordine înalte, aşa încât, atunci când larma se mai potoli, preşedintele se mulţumi să avertizeze din nou cu severitate asistenţa cu evacuarea sălii, iar Fetiukovici, emoţionat şi triumfător, îşi continuă pledoaria.

„Domnilor juraţi, vă amintiţi, desigur, de noaptea fatală, care a revenit mereu în discuţie în cursul acestui proces, când fiul a escaladat gardul casei părinteşti şi, pătrunzând în odaia tatălui său, s-a trezit la un moment dat faţă în faţă cu cel ce i-a dăruit viaţa, cu duşmanul lui, cu omul care îi făcuse numai rău de când venise pe lume. Insist din nou: nu după bani venise acolo în noaptea aceea; acuzaţia de tâlhărie este cu desăvârşire absurdă, aşa cum am arătat mai înainte! Şi nici cu gândul de a ucide n-a dat buzna în casă; dacă ar fi premeditat crima, ar fi căutat cel puţin să se înarmeze din timp, pe când el n-a avut în mână decât pisălogul pe care-l apucase instinctiv, fără să ştie ce face. Să zicem că şi-a înşelat tatăl, folosind ilicit semnalul, să zicem că până la urmă a pătruns totuşi în casă – am spus şi repet că nu acord nici un credit acestei versiuni – dar să presupunem c-ar fi fost aşa! Domnilor juraţi, vă jur pe tot ce am mai sfânt că dacă rivalul său ar fi fost un străin şi nu propriul lui tată, inculpatul ar fi străbătut în goană odăile şi, convingându-se că nu exista nici o femeie în casă, ar fi plecat valvârtej, fără să-i facă nici un rău. Poate că l-ar fi lovit cel mult sau l-ar fi îmbrâncit, atâta tot, fiindcă numai de el nu-i ardea atunci, fiindcă nu avea nici o clipă de pierdut, trebuia neapărat să afle unde este dânsa. Dar rivalul acesta era tatăl, era părintele lui! O, totul a pornit de aici, din momentul când a văzut înaintea ochilor chipul tatălui său, al omului care l-a urât din copilărie, care l-a duşmănit şi a căutat să-l jignească la tot pasul, ca până la urmă să i se aşeze de-a curmezişul drumului, devenind rivalul său odios! Fără să vrea, s-a simţit dintr-o dată cotropit de o ură nestăvilită care nu i-a mai lăsat răgaz să judece: într-o clipă, totul a fost răscolit din adâncuri în sufletul său! O nebunie subită a pus stăpânire pe el, dar în acelaşi timp s-a produs şi o puternică reacţie psihică, fiindcă natura se răzbună cu o nestăvilită forţă şi inconştient, ca orice fenomen natural, ori de câte ori legile ei eterne sunt nesocotite. Dar ucigaşul n-a săvârşit nici de astă dată o crimă