– declar sus şi tare, afirm cu toată convingerea lucrul acesta – nu, şi-a agitat doar mâna în care ţinea pisălogul, într-un gest de revoltă şi scârbă, fără nici o intenţie criminală, neştiind că va ucide. Să nu fi avut în mână blestematul acela de pisălog, poate că l-ar fi snopit în bătaie pe bătrân, fără să-l ucidă totuşi. Luând-o apoi la goană, nici măcar nu şi-a dat seama că bătrânul ce zăcea doborât pe podele era mort. Nu, o crimă săvârşită în condiţiile astea nu mai are caracterul unei crime. Şi în nici un caz nu se poate numi un paricid. Nu, când victima e un tată de genul acesta, crima nu mai poate fi socotită un paricid decât dintr-o prejudecată. Dar în cazul de faţă poate fi vorba de o crimă? Vă întreb iarăşi din adâncul conştiinţei mele! Domnilor juraţi, noi îl vom condamna, şi atunci cu siguranţă osânditul îşi va spune: «Oamenii aceştia n-au căutat în nici un fel să-mi schimbe destinul, n-au avut grijă de educaţia, de învăţătura mea, nu şi-au dat osteneala să devin mai bun, să facă un om din mine. Nu m-au hrănit, nici nu mi-au dat să beau, am zăcut gol în temniţă şi n-au venit la mine, iar acum tot ei mă trimit la ocnă. Suntem chit, aşadar, nu le mai datorez nimic şi n-am să mai fiu dator nimănui cu nimic în vecii vecilor. Sunt răi, am să fiu şi eu tot aşa. Sunt cruzi, am să fiu la rândul meu crud.» Iată ce-şi va spune în sinea lui, domnilor juraţi! Şi, vă jur, osândindu-l nu veţi face decât să-l scăpaţi de o povară, să-i uşuraţi conştiinţa, şi-n loc să se căiască, va blestema sângele pe care l-a vărsat. Şi totodată veţi pierde un suflet care încă mai putea să renască la o viaţă nouă, fiindcă omul va rămâne surd şi orb toată viaţa. Vreţi, în schimb, să-i daţi o pedeapsa mult mai grea, o osândă cumplită, cea mai cumplită din câte există, în aşa fel ca să-l salvaţi de la pieire şi să-i regeneraţi definitiv sufletul? Dacă da, atunci copleşiţi-l cu mărinimia dumneavoastră! Veţi vedea cum se va înfiora, cum se va cutremura toată fiinţa lui: «Voi fi în stare să suport atâta dragoste, atâta bunătate? Merit eu oare toate astea?» se va întreba. O, îi cunosc inima şi ştiu cât e de nobilă, pe cât e de sălbatică, domnilor juraţi! Însetată de un act măreţ de iubire, se va prosterna în faţa supremei dumneavoastră generozităţi şi, cuprinsă de înflăcărare, se va reîntoarce la viaţă pe veci! Există suflete mici care, în meschinăria lor, acuză o lume întreagă. Faceţi însă ca sufletul acesta să fie uluit de îndurarea dumneavoastră, dovediţi-i dragostea dumneavoastră, şi îşi va blestema fapta, fiindcă în el există în germene atâtea însuşiri bune! Orizontul se va deschide vast în faţa sa, şi sufletul lui îşi va da seama dintr-o dată cât de milostiv este Dumnezeu şi cât de buni şi drepţi pot fi oamenii. Căinţa şi datoria nemăsurată pe care o va avea de răscumpărat îl vor face să se cutremure în sine, covârşit. Şi nu va mai spune atunci: «Suntem chit», ci: «Sunt vinovat în faţa tuturor oamenilor şi nevrednic sunt, cel mai nevrednic dintre toţi». Şi va striga cu obrajii scăldaţi în lacrimi de pocăinţă şi cu inima mistuită de o sfântă înduioşare: «Oamenii sunt mai buni decât mine, fiindcă nu m-au osândit, ci au căutat să mă izbăvească!» O, pentru dumneavoastră este atât de uşor să faceţi acest act de clemenţă, fiindcă, în lipsa unor probe care să aibă măcar o aparenţă de veridicitate, veţi ezita desigur să declaraţi: «Da, este vinovat». Mai bine să scape zece vinovaţi nepedepsiţi decât să fie pedepsit un singur nevinovat! Auziţi, auziţi oare măreţul glas al secolului trecut, glasul ce răsună prin vremuri din cuprinsurile glorioasei noastre istorii? Trebuie, oare, ca eu, un biet om neînsemnat, să vă aduc aminte că justiţia rusă nu înseamnă numai osândirea, dar şi izbăvirea unui om rătăcit? Lăsaţi popoarele celelalte să se ţină cu stricteţe de litera legii, noi urmărim în primul rând spiritul şi sensul ei, mântuirea şi regenerarea morală a celor ce au pornit pe calea pierzării. Şi dacă este aşa, dacă într-adevăr ţara noastră şi justiţia au asemenea năzuinţe, fie ca Rusia să meargă tot înainte, n-o mai speriaţi, o, vă rog, n-o mai alarmaţi cu troicile dumneavoastră năprasnice, de care se feresc cu spaimă şi cu repulsie toate popoarele! Nu o troica vijelioasă, ci un măreţ car triumfal rus, care se îndreaptă maiestuos şi liniştit spre ţelul său. Soarta clientului meu este în mâinile dumneavoastră şi tot în mâinile domniilor-voastre se află şi soarta adevărului nostru rus! Şi dumneavoastră îl veţi salva, veţi lupta pentru el, dovedind că are cine să-l apere şi că se află în mâini bune!”

 

 

XIV - MUJICII S-AU ŢINUT TARI

 

Cu aceste cuvinte, domnul Fetiukovici îşi încheie pledoaria şi de astă dată entuziasmul publicului se dăzlănţui vijelios, cu o putere nestăvilită. Orice încercare de a-l stăpîni ar fi fost inutilă; femeile plângeau, plângeau chiar şi bărbaţii, ba am văzut şi doi demnitari cu ochii umezi de lacrimi. Resemnat, preşedintele nu se mai grăbi să-şi agit clopoţelul. „Ar fi fost un adevărat sacrilegiu să înfrânezi un entuziasm ca ăsta”, argumentau mai apoi cu înfocare doamnele noastre. Oratorul însuşi era sincer mişcat. În momentul acela Ippolit Kirillovici se ridică de la locul lui, intenţionând să „vorbească în replică”. Intervenţia lui fu primită cu ostilitate: „Cum? Ce înseamnă asta? Mai îndrăzneşte să spună ceva?” ciripiră doamnele. Dar chiar dacă ar fi ciripit tot cuconetul de pe faţa pământului, începând cu onorata doamnă procuror, soţia lui Ippolit Kirillovici, nimic nu l-ar fi putut opri să ia cuvântul. Era palid şi înfrigurat de emoţie; primele fraze pe care le rosti aproape că nu se desluşiră; gâfâia, nu reuşea să articuleze corect cuvintele, se încurca. Îşi reveni însă repede. Din cel de-al doilea discurs al său voi spicui doar cîteva fraze.

„...Am fost acuzaţi adineauri c-am fi născocit romane peste romane.