Dar ce a făcut, la rândul său, apărarea decât să fabuleze tot timpul, oferindu-ne un ciclu întreg de romane? Mai lipseau doar versurile. În aşteptarea iubitei, Feodor Pavlovici rupe plicul şi-l aruncă pe jos. Sunt citate chiar şi cuvintele pe care le-ar fi rostit în această palpitantă ocazie. Puteţi să spuneţi, oare, că nu este un poem? în ce fel ni se poate dovedi c-a scos banii din plic, cine l-a auzit vorbind? Feciorul Smerdeakov, un biet neisprăvit, devine ca prin miracol un erou de tip byronian, care vrea să se răzbune pe întreaga societate pentru faptul că este copil din flori – oare asta cum se cheamă dacă nu tot un poem? Cât priveşte povestea cu fiul care dă buzna în casa părintească şi care îşi omoară tatăl, fără ca să-l omoare totuşi, aici nu mai este vorba nici de un roman, nici de un poem, ci de un sfinx care ne propune o serie de enigme atât de dificile, încât nu le poate rezolva cu siguranţă nici el. Din moment ce a ucis, înseamnă că e vorba de o crimă. Cum poate să ucidă cineva fără să fie un criminal, aşa ceva depăşeşte înţelegerea noastră! Ni se spune apoi că tribuna noastră este o tribună a «noţiunilor sănătoase» şi a adevărului, şi iată că de la înălţimea acestei tribune închinate «noţiunilor sănătoase» ni-e dat să auzim pronunţându-se sub pecetea jurământului axioma că a numi paricid fapta unui fiu care-şi asasinează tatăl nu este decât o prejudecată! Dar dacă paricidul este o prejudecată şi dacă fiecare copil îşi va supune tatăl la un interogatoriu, somându-l să-i răspundă: «Tată, de ce trebuie să te iubesc?», gândiţi-vă unde o să ajungem, ce o să se întâmple cu temeliile societăţii noastre, ce soartă o să aibă familia noastră? Paricidul, pasămite, e unul şi acelaşi lucru cu «stafiile» precupeţei moscovite! Cele mai preţioase, cele mai sfinte precepte pe care se sprijină menirea justiţiei ruse şi de care depinde viitorul ei sunt denaturate, interpretate alandala, numai şi numai pentru ca oratorul să-şi atingă scopul, să obţină absolvirea pentru o faptă ce nu poate fi absolvită. «O, copleşiţi-l cu mărinimia dumneavoastră!» exclama apărătorul, e tocmai ceea ce aşteaptă şi criminalul, şi mâine chiar toată lumea o să vadă ce copleşit va fi! Nu crede, oare, apărătorul ca exigenţele dumisale sunt prea modeste atunci când cere numai achitarea inculpatului? De ce n-ar pretinde instanţei instituirea unei burse care să poarte numele paricidului, pentru ca fapta lui să rămână de-a pururi săpată în memoria posterităţii şi a tinerei generaţii? Apărarea îşi permite chiar să aducă unele corective Evangheliei şi religiei: «Toate astea, declară ea, sunt concepţii mistice, pe când noi propovăduim adevăratul creştinism, verificat de raţiune, trecut prin focul analizei şi al noţiunilor sănătoase». Şi iată, în faţa noastră începe sa se contureze o falsă imagine a lui Hristos! «Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura»? proclamă apărarea, pentru a conchide apoi că Mântuitorul ne-ar fi poruncit să întoarcem tuturor măsura pe care am primit-o de la ei – şi toate astea proclamate sus şi tare, de la tribuna noţiunilor sănătoase! Apărarea nu deschide Evanghelia decât în ajunul proceselor, ca să arate apoi cât de profund cunoaşte o operă, orice s-ar zice, atât de originală, care poate să prindă bine la nevoie, să fie de efect în anumite împrejurări, după necesitaţi, fireşte, totul după necesităţi! Iar Hristos ne-a poruncit să procedăm tocmai invers, să ne ferim a ne lua după oamenii răi, să iertăm celor ce ne-au greşit şi să le întindem obrazul, iar nu să le plătim măsură pentru măsură. Iată ce ne învaţă Dumnezeul nostru, şi nicidecum c-ar fi o prejudecată să-i împiedicăm pe copii de a săvârşi o nelegiuire, omorându-şi părinţii. Noi nu ne încumetăm să corectăm de la înălţimea tribunei adevărului şi a noţiunilor sănătoase Evanghelia, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeul nostru, pe care apărarea nu binevoieşte să-l numească decât «cel ce a iubit omenirea mai presus decât pe sine însuşi şi a fost răstignit», când toată Rusia pravoslavnică îl preamăreşte spunându-i: «Tu eşti Domnul-Dumnezeul nostru!»„ Preşedintele interveni, curmând elanul oratorului pe care-l rugă să nu exagereze, să păstreze limitele cuvenite etc, etc, făcându-i, adică, recomandaţiile pe care le fac în asemenea ocazii toţi preşedinţii de tribunal. De altfel, se simţea oarecare agitaţie şi în sală. Publicul se sucea pe scaune, se auzeau exclamaţii indignate. Fetiukovici nu se arătă de loc dispus să-i dea replica; se urcă la tribună numai ca să rostească cu mâna pe inimă şi cu o voce profund jignită câteva cuvinte pline de demnitate. Strecură din nou unele aluzii ironice la „romanele” şi „psihologia” procurorului şi găsi prilejul chiar să-l ia în şfichi: „Jupiter, de ce eşti supărat? înseamnă că n-ai dreptate”, ceea ce provocă o vie ilaritate în rândurile publicului care-şi manifestă astfel simpatia, cu atât mai mult cu cât Ippolit Kirillovici nu semăna nici pe departe cu Jupiter. Apoi, cu toată demnitatea cuvenită, Fetiukovici declară că nici nu va încerca măcar să răspundă la acuzaţia că ar permite tinerei generaţii să-şi omoare părinţii. Cât despre „falsa imagine a lui Hristos” şi faptul că n-a binevoit să-l numească Dumnezeu, ci doar „cel ce a iubit omenirea mai presus decât pe sine însuşi şi a fost răstignit”, ceea ce ar fi – zice-se – „în contradicţie cu religia ortodoxa, şi în orice caz nu se cădea să fie rostit de la înălţimea unei tribune a adevărului şi a noţiunilor sănătoase”, Fetiukovici dădu să se înţeleagă c-ar fi vorba de o „insinuare”, adăugând că, atunci când acceptase să vină aici, fusese convins că tribuna noastră era cel puţin ferită de asemenea acuzaţii „primejdioase pentru persoana mea, ca supus şi devotat cetăţean...” Preşedintele interveni din nou, întrerupându-l. Fetiukovici se înclină în faţa publicului şi-şi încheie astfel pledoaria, în rumoarea sălii ce-şi manifesta aprobarea. Cât despre Ippolit Kirillovici – asta era cel puţin părerea doamnelor – fusese „distrus definitiv”.

Să dădu apoi ultimul cuvânt acuzatului. Mitea se sculă, dar nu avu prea multe de spus. Era răpus de oboseală trupeşte şi