sufleteşte. Aerul degajat şi sfidător cu care intrare dimineaţă în sală dispăruse aproape cu desăvârşire. Ai fi zis că încercarea prin care trecuse în ziua aceea îl zguduise pentru toată viaţa, că întâmplările pe care le trăise îi deschiseseră ochii, îl făcuseră să-şi dea seama de o mulţime de lucruri esenţiale, lucruri pe care mai înainte nu le înţelegea, îi slăbise şi glasul, nu mai vocifera ca până atunci. În cuvintele lui se simţea o umilinţă pe care n-o avusese mai înainte, vorbea ca un om înfrânt, doborât la pământ.

„Ce aş putea să vă mai spun, domnilor juraţi? A venit ziua când trebuie să dau socoteală de faptele mele, simt mâna Celui-de-Sus deasupra capului meu. Omul păcătos şi desfrânat de până acum nu mai există. Dar, spovedindu-mă în-clipa asta în faţa dumneavoastră ca în faţa lui Dumnezeu, vă mărturisesc: N-am vărsat sângele tatălui meu şi nu sunt vinovat! Repet pentru ultima oară: Nu l-am omorât eu! Am fost un descreierat, dar am preţuit totdeauna binele. Am dorit mereu să mă îndrept şi totuşi am trăit ca o fiară sălbatică. Îi mulţumesc domnului procuror, am avut multe de învăţat azi de la dânsul, a spus o mulţime de lucruri despre mine pe care nici nu le bănuiam, dar nu este adevărat că l-am ucis pe tata, aici a greşit! Îi mulţumesc şi apărătorului-meu; am plâns ascultându-l, dar nu-i adevărat că l-am ucis pe tata, nu trebuia nici măcar să presupună aşa ceva! Nu credeţi ce spun medicii, sunt în toate minţile, numai sufletul mi-e ca plumbul de greu. Dacă mă veţi ierta, dacă îmi veţi da drumul, am să mă rog lui Dumnezeu pentru domniile-voastre. Voi căuta să fiu mai bun, vă jur pe ce am mai sfânt, martor mi-e Dumnezeu! Iar dacă mă veţi osândi, voi frânge cu mâinile mele sabia deasupra capului şi voi săruta apoi frânturile! Dar fie-vă milă de mine, nu mă lăsaţi fără Dumnezeu: mă cunosc prea bine şi ştiu c-am să mă răzvrătesc! Mi-e sufletul greu, domnilor, din cale-afară de greu... fie-vă milă de mine!”

Se prăbuşi pe bancă, glasul i se stinse brusc, aşa încât ultima frază abia dacă putu s-o îngaime.

Completul de judecată stabili întrebările şi ceru părţilor să depună concluziile. Dar voi trece peste celelalte detalii, în sfârşit, juraţii se ridicară şi părăsiră sala de şedinţe pentru a delibera. Preşedintele era extrem de obosit, aşa că se mulţumi să le adreseze doar câteva cuvinte fără prea mare convingere: „Căutaţi să judecaţi lucrurile fără părtinire, nu vă lăsaţi influenţaţi de vorbele meşteşugite ale apărării, cântăriţi bine totul, nu trebuie să uitaţi că aveţi o misiune grea de îndeplinit” etc, etc.

Juraţii ieşiră din sală şi şedinţa fu suspendată. Publicul putea acum să-şi părăsească locurile, să facă câţiva paşi, să-şi împărtăşească impresiile acumulate între timp, sa ia o gustare la bufet. Era foarte târziu, aproape unu noaptea, dar nimeni nu se îndura să plece acasă. Toată lumea era cu nervii încordaţi, surescitată, nimeni nu se mai gândea la odihnă. Fiecare aştepta cu palpitaţii verdictul, deşi nu toţi aveau îndoieli. Doamnele, de pildă, stăteau ca pe ghimpi, cuprinse de o nerăbdare înfrigurată, dar în sinea lor se simţeau liniştite: „Nu se poate, îşi ziceau ele, e imposibil să nu-l achite”. Toate se pregăteau pentru clipa emoţionantă când entuziasmul avea să câştige întreaga sală. Mărturisesc că şi printre bărbaţi foarte mulţi aveau certitudinea că inculpatul va fi achitat. Unii se bucurau, alţii stăteau încruntaţi, iar alţii umblau cu capul în pământ. Ce n-ar fi dat ei ca Mitea să nu scape cu o sentinţă de achitare! Fetiukovici era ferm convins de succes. Lumea se înghesuia în jurul lui, primea felicitări, era măgulit.

După cum am auzit mai târziu, se pare că la un moment dat ar fi spus în mijlocul unui grup de spectatori:

— Există nişte fire invizibile care-l leagă pe apărător de juraţi şi care se urzesc, se presimt încă din timpul pledoariei. Le-am simţit în timp ce vorbeam şi ştiu că există într-adevăr. Procesul este ca şi câştigat, vă garantez.

— O să vedem ce au să răspundă mujicii noştri! spuse un domn încruntat, corpolent şi ciupit de vărsat, care avea o moşie în apropierea oraşului, alăturându-se unui grup şi amestecându-se în discuţie.

— Nu sunt numai mujici. Sunt şi patru funcţionari printre ei.

— Îl cunoaşteţi pe Nazariev, pe Prohor Ivanovici, negustorul? E în juriu, ştiţi, cel cu medalia pe piept!

— Ce-i cu el?

— E deştept foc.

— Păi aproape că n-a scos o vorbă tot timpul.

— Aşa-i el, tăcut, dar poate că face mai bine. Cine să-i dea lecţii, ăsta de la Petersburg? Ştie el mai mult decât tot Petersburgul! Gîndiţi-vă, are doisprezece copii!

— Cum, credeţi că s-ar putea să nu-l achite? se miră cu glas tare, într-un alt grup, un funcţionar tinerel.

— Au să-l achite, cu siguranţă! rosti categoric cineva.

— Ar fi o ruşine, o infamie să nu-l achite! dădea din mâini funcţionarul. Chiar dacă ar fi ucis, există totuşi părinţi şi părinţi! Şi pe urmă era exasperat, ajunsese la capătul puterilor... probabil că aşa s-a întâmplat, cum spunea avocatul, a agitat mâna în care ţinea pisălogul şi l-a lovit din întâmplare. Au făcut totuşi o greşeală c-au încercat să dea vina pe fecior. A fost o scenă ridicolă, atâta tot. În locul apărătorului aş fi spus pe şleau: da, el a ucis, dar nu este vinovat, dracu să vă ia!

— Păi cam aşa a şi spus, numai că nu ne-a dat dracului.

— Ba nu, Mihail Semeonîci, e ca şi când ne-ar fi dat! interveni un glas piţigăiat.

— Vă aduceţi aminte, domnilor, că în postul mare a fost achitată o actriţă care a tăiat beregata soţiei amantului ei...

— Dar n-a apucat s-o ucidă!

— Da, dar totuşi a încercat!

— Ţi-a plăcut cum a vorbit despre copii? Admirabil!

— Admirabil!

— Dar povestea cu misticismul, ce zici?

— Lăsaţi încolo misticismul! exclamă cineva. Gândiţi-vă mai bine ce-o să păţească bietul Ippolit, vai de capul lui! Doamna procuror o să-i scoată ochii mâine pentru Mitenka!

— E aici în sală?

— Nu e. Să fi fost, i-i scotea de mult. A rămas acasă, o dor