Într-un alt grup:

— S-ar putea totuşi ca Mitenka să fie achitat.

— Te pomeneşti că mâine, de bucurie, o să dărâme totul la „Metropol”, zece zile în şir o să umble beat!

— Aşa e el, dat dracului!

— Păi sigur, trebuia să-şi vâre dracu şi aici codiţa, că de n-ar fi fost el amestecat, nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Bine, domnilor, să zicem: elocinţa-i elocinţă, totuşi, gândiţi-vă, ce-ar fi dacă toată lumea ar lua câte o greutate de cântar şi s-ar apuca să spargă capetele părinţilor? Unde ajungem?

— Dar carul, carul triumfal, vă aduceţi aminte?

— Da, dintr-o biată căruţă a făcut un car de triumf.

— Şi mâine din carul de triumf o să facă iar o droagă, „după necesităţi, mă rog, după necesităţi”...

— Tare mai sunt şmecheri oamenii de azi! Oare mai există dreptate la noi în Rusia sau nu mai există de loc?

Se auzi sunând clopoţelul. Juraţii deliberaseră exact o oră, nici mai mult, nici mai puţin. O tăcere adâncă se lăsă în incintă după ce fiecare se aşeză la locul lui. Îmi amintesc perfect momentul când juriul intră din nou în sală. În sfârşit! Nu voi reproduce toate întrebările, punct cu punct, le-am şi uitat, de altfel. Ţin minte doar răspunsul la prima întrebare, care era şi cea mai importantă, a preşedintelui: dacă inculpatul a ucis cu premeditare ca să-şi jefuiască victima – nu-mi amintesc exact termenii. Publicul aştepta cu răsuflarea oprită. Purtătorul de cuvânt al juriului, un funcţionar, cel mai tânăr dintre toţi, rosti tare şi răspicat în liniştea mormântală a sălii:

— Da, e vinovat!

Şi la fiecare întrebare, pe rând, acelaşi răspuns: vinovat, vinovat, vinovat, fără nici un fel de circumstanţă atenuantă! Nimeni nu se aştepta la o asemenea lovitură, toată lumea era convinsă că, în cel mai rău caz, inculpatului i se vor acorda circumstanţe atenuante! În incintă domnea aceeaşi tăcere de moarte, toţi rămăseseră ca împietriţi în bănci – şi cei care doreau condamnarea acuzatului, şi cei care ar fi vrut să fie achitat. Asta însă numai în primele minute, pentru că după aceea fu o zăpăceală şi o fierbere nemaipomenite. Publicul masculin, în marea lui majoritate, părea satisfăcut. Unii chiar îşi frecau mâinile, fără a se gândi măcar să-şi ascundă bucuria. Nemulţumiţii erau plouaţi, dădeau din umeri, şuşoteau între ei şi parcă nu-şi puteau veni în fire. Dar, Doamne-Dumnezeule, nu vă mai spun ce a fost pe cucoanele noastre! Am crezut c-au să facă o răscoală. La început nu le veni să-şi creadă urechilor. Apoi, când peste tot se auziră exclamaţii: „Ce-o mai fi şi asta? Ce înseamnă asta? Săriră toate în picioare şi începură să se agite. Aveau probabil impresia că lucrurile mai puteau fi încă schimbate şi chiar imediat, că ar mai putea interveni ceva. În momentul acela Mitea se ridică de pe bancă şi, cu braţele întinse înainte, strigă cu un glas sfâşietor:

— Jur înaintea lui Dumnezeu acum şi la judecata de apoi că n-am vărsat sângele tatălui meu! Katia, te iert! Fraţilor, prietenilor, fie-vă milă de cealaltă!

Nu apucă să termine, că-l podidi plânsul, un plâns amarnic, zguduitor, neaşteptat, până şi glasul îi era altul, un glas străin, venit Dumnezeu ştie de unde. De sus, de la balcon, dintr-un colţ îndepărtat, îi răspunse un ţipăt strident de femeie: era Gruşenka. Izbutise să-l înduplece cu rugăminţile ei pe aprod să-i dea voie înăuntru înainte de a fi apucat juriul să se retragă pentru deliberare. Gardienii îl scoaseră pe acuzat din sala. Pronunţarea fu amânata pentru a doua zi. În incintă domnea un haos indescriptibil, dar eu nu mai eram atent şi nu mai aşteptam nimic. Am reţinut doar câteva exclamaţii la ieşirea din coridor.

— O să încaseze vreo douăzeci de anişori de ocnă!

— Cel puţin.

— Da, mujicii noştri s-au ţinut tari.

— I-au venit de hac lui Mitenka al nostru!

I - PLANURI PENTRU EVADAREA LUI MITEA

Patru zile după proces, dimineaţa, pe la orele nouă, Aleoşa se duse la Katerina Ivanovna pentru a lămuri definitiv unele lucruri într-o problemă de cea mai mare importanţă; în afară de asta, mai avea şi un mesaj, pe care trebuia neapărat să i-l transmită. Katerina Ivanovna îl pofti în acelaşi salon în care o primise cândva pe Gruşenka; în odaia vecină zăcea în pat cu febră mare, delirând, Ivan Feodorovici. După scena petrecută în instanţă, Katerina Ivanovna luase măsuri ca bolnavul, care-şi pierduse cunoştinţa, să fie transportat acasă la dânsa, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de cancanurile pe care purtarea ei avea sa le prilejuiască în societatea oraşului, deşi ştia precis că toată lumea o va condamna. Una din cele două rubedenii care locuiau împreună cu dânsa plecase la Moscova imediat după proces, aşa încât Katerina Ivanovna rămăsese doar în tovărăşia celeilalte acasă. Dar chiar dacă ar fi fost amândouă plecate, Katerina Ivanovna tot nu şi-ar fi schimbat hotărârea şi nu s-ar fi dezlipit de lângă bolnav, veghind la căpătâiul lui zi şi noapte. Ivan Feodorovici se afla sub observaţia doctorului Yarvinski şi Herzenstube; înalta somitate moscovită plecase, refuzând să facă vreun pronostic în legătură cu evoluţia bolii. Deşi căutau să-i încurajeze pe Katerina Ivanovna şi pe Aleoşa, medicii din localitate nu erau în măsură, pe cât se părea, să afirme cu certitudine ca pacientul va scăpa cu viaţă. Aleoşa trecea de câte două ori pe zi să-şi vadă fratele, în dimineaţa aceea însă venise să discute cu dânsa o chestiune destul de delicată şi presimţea ce greu o să-i fie să înceapă vorba. Totuşi, nu avea nici un moment de pierdut, mai trebuia să se ducă undeva în cursul dimineţii, ca să rezolve un lucru care tot aşa nu suferea amânare, şi de aceea stătea ca pe ghimpi. Discutau de un sfert de oră. Katerina Ivanovna era palidă şi extenuată şi în acelaşi timp părea stăpânită de o nervozitate bolnăvicioasă ca şi când ar fi presimţit pentru ce venise Aleoşa.

— Nu trebuie să fii îngrijorat, fiindcă până la urmă are sa se hotărască, îi spuse ea stăruitor şi ferm lui Aleoşa. Oricum, tot aici o să ajungă: n-are încotro, trebuie să fugă! Nefericitul acela