Dar grijile de acest fel sunt superflue, încheindu-şi îndelungata expediţie ştiinţifică pe Arhipelag, autorul acestor rânduri a început să se gândească cu multă îngrijorare în ce măsură se va putea întoarce la catedră în institutul lui de etnografie, asta nu numai din punctul de vedere al biroului de cadre, ci întrebându-se dacă n-a rămas în urmă cu msa contemporană şi dacă studenţii îi vor mai înţelege cursurile. Şi deodată, nevenindu-i să creadă, dar cu mare bucurie, a auzit, rostite de bobocii din anul întâi, aceleaşi expresii cu care urechile lui se obişnuiseră pe Arhipelag şi care până atunci lipseau în mod atât de dureros din limba rusă: s hodu (din mers) – în viteză; vsiu dorogu (tot drumul) – tot timpul; po novoi (pe nou) – din nou; raskurocit’ – a şparli; zanacit’ – a placa, a opri un adversar) – fraer – fraier; durak i uşi holodnâe (imbecil şi cu urechile reci) – găgăuţă; oria s parniami şiotsia (se coase cu băieţii) – se cuplează cu băieţii. Şi altele, câte altele i Asta denotă o mare energie a limbii ieke, energie ce o face capabilă să se inflitreze inexplicabil în ţara noastră şi în primul rând în limbajul tinerilor. Ceea ce permite să se spere că, în viitor, acest proces se va derula cu şi mai mare vigoare şi că toate cuvintele enumerate mai sus se vor asimila în limba rusă, constituind, poate, chiar florilegiul ei.

  Cu atât mai anevoioasă devine misiunea cercetătorului – de a separa, astăzi, limba rusă de limba zekă!

  Şi, în sfârşit, probitatea profesională ne împiedică să trecem sub tăcere o a patra dificultate: influenţa primară, mai mult sau mai puţin preistorică, a limbii ruse înseşi asupra limbii zeke şi chiar asupra limbii canibalilor (în zilele noastre această influenţă nu se mai observă). Cum altfel s-ar putea explica faptul că descoperim în dicţionarul lui Dahl asemenea analogii cu expresii specific insulare: jit’ zakonom (ţinutul Kostroma): „a trăi legiuit”, în sensul de a trăi cu nevasta legiuită (pe Arhipelag: a trăi cu o femeie după legile locului); vânacit’: „a pescui ceva în buzunarul cuiva” (pe insule a avut loc o schimbare de prefix – zanacit’, cuvântul însemnând „a ascunde departe de ochii lumii); podhodit’:” a sărăci „,” a ajunge la capătul puterilor „(v. Dohodit’), ori zicerea consemnată de Dahl” o ciorbă cumsecade”, întocmai ca într-o serie întreagă de expresii insulare: ger cumsecade (dacă nu e prea aspru), foc cumsecade etc.

  Şi „nu prinde şoareci” găsim la Dahl. Iar suka (jigodie) însemna deja spion încă la P. F. Lakubovici.

  Sau aceste admirabile expresii ale băştinaşilor: a lua în coarne (despre orice muncă făcută cu tenacitate şi în general despre orice îndărătnicie, despre tăria de a o ţine pe a ta), a-i rupe coarnele, a-i smulge coarnele -expresii ce reconstituie pentru contemporaneitate sensul dat îft rusa veche şi slavona veche cuvântului roga (coarne) – ţâfnă, îngâmfare, ardganţă – contrar expresiei împrumutate, calchiate din franceză nastavit’ roga (a pune coarne), semnificând înşelarea soţului de către soţie, care nu a prins deloc la oamenii simpli, ba ar fi fost uitată şi de către intelectuali, dacă n-ar fi fost legată de duelul lui Puşkin15.

  Toate aceste nenumărate dificultăţi ne determină să amânăm pentru moment partea lingvistică a studiului nostru.

  În încheiere, câteva rânduri cu caracter personal, în timpul investigaţiilor pe care le-a întreprins, autorul acestui articol a fost, la început, prost văzut de Zeki: ei credeau că anchetele pe care le făcea erau pentru cumătru (acest protector atât de sincer ataşat de zeki, dar faţă de care, întocmai ca faţă de toţi protectorii lor, ei se arată ingraţi şi nedrepţi), încredinţându-se că lucrurile nu stăteau aşa şi încurajaţi de faptul că de fiecare dată erau serviţi cu mahorcă (sortimente nobile de tutun aici nu se fumează), au început să adopte faţă de cercetător o atitudine foarte cordială, dezvăluindu-i întreaga candoare a sufletului lor. Ba chiar, în unele locuri, au prins să -l alinte cu simpaticul nume de Ukrop Pomidorovici^, iar în altele cu la fel de simpaticul Fân Fanâci. Trebuie spus că numele patronimic nu e folosit pe Arhipelag, aşadar, această formulă respectuoasă de adresare are o tentă umoristică, sugerând şi ideea că sensul studiului de faţă scapă intelectului lor.

  Autorul, în ce -l priveşte, e de părere că studiul pe care l-a întreprins reprezintă un succes şi că ipoteza sa este pe deplin demonstrată: a fost descoperită, în miezul secolului XX, o naţiune nouă, complet necunoscută, cu un volum etnic de multe milioane de oameni.

  Capitolul 20

  DULĂII LA lucru Nu cu INTENŢIA de a aduce cuiva, în mod deliberat, o ofensă usturătoare am intitulat astfel acest capitol, dar trebuie să ne menţinem în tradiţia lagărelor. Dacă stăm şi ne gândim, ei înşişi şi-au ales acest destin: slujba lor e aceeaşi cu a dulăilor de pază şi e strâns legată de crini. Există chiar un regulament special al muncii cu câinii şi comisii întregi, alcătuite din ofiţeri, urmăresc activitatea fiecărui câine în parte, cultivându-i o întăntare de înaltă eficienţă. Şi dacă întreţinerea unei potăi costă anual unsprezece mii de ruble antehruşcioviene (alimentaţia dulăilor e mai consistentă decât a deţinuţilor), * atunci cât trebuie să coste întreţinerea unui ofiţer?

  De altfel, pe întreg parcursul acestei cărţi, ne-am izbit de o dificultate: îndeobşte, cum să-i numim? „Autorităţile”, „stabil”, sunt termeni prea generali şi se referă şi la exterior, la ansamblul vieţii din ţară, fiind pe deasupra şi foarte uzaţi. „Stăpânii” – aşijderea. „Diriguitori ai lagărelor” sună a eschivă şi nu face decât să ne dea în vileag neputinţa. Să-i numim pur şi simplu „dulăi”, cum li se spune în lagăre? Un apelativ cam grobian şi injurios, întru totul în spiritul limbii ar fi cuvântul lagherşcikfi, care diferă de laghernift întocmai ca tiuremşcik4’ de tiuremnik5, desemnându-i, prin sensul lui unic şi exact, pe cei ce administrează şi conduc lagărele. Aşa că, prezentând cititorilor exigenţi scuze