Aşadar, iată de cine ne vom ocupa în acest capitol: de lagherşciki. – Băgătorii de seamă ai lagărelor (inclusiv ai închisorilor). Am putea începe cu generalii, ceea ce ar fi formidabil, însă n-avem suficient material documentar. Viermi şi sclavi ce eram, n-am avut cum să aflăm cine sunt şi să-i vedem de aproape. Iar când i-am avut dinaintea ochilor, orbiţi de strălucirea aurului de pe epoleţii lor, n-am fost în stare să vedem mai nimic.

  Aşa se face că nu ştim mare lucru despre mahării ce s-au perindat la conducerea GULag-ului – aceşti veritabili ţari ai Arhipelagului. Şi când ne cade în mână o poză a lui Bermann ori o vorbuliţă scăpată de Apeter, le înşfăcăm la iuţeală. Bunăoară, am aflat câte ceva despre „execuţiile Garanin”, dar despre Garanin însuşi nu ştim mare lucru. Ştim numai că era insaţiabil, nu se mulţumea să pună apostile, ci, bântuind prin lagăr, nu pregeta să scoată Mauserul şi să tragă, când mutra cuiva nu-i era pe plac. La fel, scriem despre Kaşketin, dar nu l-am văzut niciodată pe Kaşketin la faţă (şi Domnul fie lăudat). Despre Freukel am izbutit să adunăm ceva material, cât de cât, dar despre Abram Pavlovici Zaveneaghin – nimic. Răposatul Abram Pavlovici n-a fost înmormântat o dată cu Ejov şi Beria şi gazetarii mai salivează vorbind despre el: „legendarul constructor al Norilskului”! Ai zice că el în persoană a pus cărămidă pe cărămidă. Poate un caraliu legendar – asta i s-ar potrivi mai bine. Având în vedere că sus era foarte iubit de Beria, iar jos stârnea admiraţia emvedistului Zinoviev, trebuie că a fost o fiară de prima mână. Altminteri, cine ar fi construit pentru el Norilskul?

  Despre Antonov, şeful lagărului Enisei, a scris câte ceva, gest pentru care îi mulţumim, inginerul Poboji. * Un tablou a cărui descriere am sfătui pe toată lumea s-o citească: descărcarea barcazurilor pe fluviul Taz. In adâucul tundrei, unde încă n-a ajuns nici un drum (şi ajunge-vă, oare, vreodată?), furnici egiptene trag locomotivele prin troiene, iar sus, pe o colină, tronează Antonov în persoană, scrutând împrejurimile şi fixând un loc pentru descărcare. A sosit pe calea aerului, va pleca foarte curând pe aceeaşi cale, suita baletează dinaintea lui mai dihai decât în faţa lui Napoleon, iar bucătarul personal îi serveşte chiar aici, pe o măsuţă pliantă, în gerul polar, roşii şi castraveţi proaspeţi. Şi nu împarte cu nimeni, spurcăciunea, bagă totul în burduhauul lui.

  Turul de orizont pe care ni -l propunem în acest capitol îi va avea ca protagonişti pe grangurii de lagăr cu grade de la colonel îţi jos. Vom spune câteva cuvinte despre ofiţeri, pentru a trece apoi la sergenţi, alunecând până la avrnată şi – gata, ajunge. Cine a văzut mai multe să scrie mai mult. Acestea ne sunt limitele: în închisoare ori în lagăr, caracterul temnicerilor te interesează numai ca să ştii cum să te păzeşti de belea şi să tragi foloase de pe urma slăbiciunilor lor. În rest, n-ai nici un chef să-ţi baţi capul cu ei, nu merită să le dai atenţie. Suferi tu însuţi, împrejurul tău suferă atâţia alţi oameni întemniţaţi pe nedrept şi, în faţa acestei jerbe de suferinţe pe care n-o poţi cuprinde cu braţele amândouă, ce înseamnă aceşti indivizi obtuzi, cu slujbe de dulăi, interesele lor meschine, succesele sau insuccesele lor în carieră?

  Iar acum constaţi, din păcate prea târziu, că nu i-ai observat îndeajuns.

  N-are rost să ne întrebăm cât sunt de înzestraţi: se poate imagina un om cât de cât apt de o activitate utilă care să se angajeze în paza unei închisori sau a unui lagăr? Dar merită să ne punem întrebarea: poate fi, în genere, un lagherşcik om cumsecade? Ce sistem de selecţie morală le determină existenţa? Prima selecţie: înrolarea în trupele MVD, înscrierea la şcolile ori cursurile organizate de acesta. Orice om atins măcar de o undă de educaţie morală, având o conştiinţă cât de cât exigentă, atât cât să poată discerne binele de rău, se va zbate instinctiv şi din răsputeri să nu ajungă în această sinistră legiune. Dar să admitem că eforturile lui eşuează. Vine a doua selecţie: pe parcursul perioadei de instrucţie şi apoi în primele luni de slujbă, înşişi superiorii lor cască ochii, cântărindu-i cu atenţie şi debarasându-se de toţi cei care, în loc să manifeste voinţă şi fermitate (cruzime şi câinoşenie), dau dovadă de moliciune (cumsecădenie). Iar apoi, de-a lungul mai multor ani, a treia selecţie: toţi cei ce nu şi-au imaginat unde şi la ce se duc au avut deja timp să înţeleagă şi să se îngrozească. Să fii un instrument permanent al violenţei, un părtaş la rău nu e la îndemâna oricui şi nici nu se ajunge la aşa ceva cu una, cu două. Căci ai călcat în picioare destinul altuia şi înlăuntrul tău o strună se încordează şi se tot întinde până ajunge să plesnească: nu, nu se mai poate trăi în felul ăsta! E pragul când, fie şi cu mare întârziere, oamenii-oameni încep, totuşi, să caute o scăpare, îşi inventează boli, prezintă certificate, trec în slujbe mai prost plătite, renunţă la epoleţi – numai să plece! Să plece! Să plece!

  Înseamnă că restul, ceilalţi, s-au pliat? Ceilalţi s-au deprins în aşa măsură, încât viaţa pe care o duc li se pare de-acum normală. Şi, desigur, utilă. Ba chiar onorantă. Iar câte unii nici n-au avut nevoie să se adapteze: erau aşa de la bun început În virtutea acestei selecţii, se poate conchide că, printre păzitorii lagărelor, proporţia indivizilor lipsiţi de ininiă şi cruzi e mai ridicată decât într-un grup oarecare, luat arbitrar, de populaţie. Şi cu cât a fost mai îndelungată, mai neîntremptă şi mai remarcată slujba unui individ în Organe, cu atât mai probabil este că avem de a face cu un scelerat.

  Nu pierdem din vedere