sublimele cuvinte ale lui Dzerjinski: „Aceia dintre voi care au inima împietrită şi nesimţitoare, cărora nu le pasă de cei ce suferă în puşcării – părăsiţi această instituţie!” însă nu le găsim nici un fel de corespondenţă în realitate. Cui se adresa Dzerjinski? Şi vorbea el, oare, serios -dacă aserţiunile lui au fost citate în apărarea lui Kosârev (Partea întâi, cap. 8)? Şi apoi, cine şi-a aplecat urechea la aceste cuvinte? Nici „teroarea ca mijloc de convingere”, nici arestările pe criteriul „dubiului”, nici execuţiile de ostateci, nici lagărele de concentrare precoce, apărute cu cincisprezece ani înaintea celor hitleriste, nu ne dau impresia că avem de a face cu nişte inimi tandre, cu nişte modele de cavalerism. Şi dacă în aceşti ani cineva a părăsit de bunăvoie organele, au făcut-o tocmai cei cărora Dzerjinski le propunea să rămână, cei rezistenţi la abrutizare, (în treacăt fie spus, se prea poate ca, în alte împrejurări, Dzerjinski să fi dat cu totul alte sfaturi, numai că ne lipsesc citatele doveditoare.)

  Cât de aderente sunt expresiile servite de-a gata! Cât de tentaţi suntem să ni le însuşim fără să le cântărim şi fără să le verificăm! Un bătrân cekist! Cine nu a auzit aceste cuvinte, lungite în semn de deosebit respect? Când se doreşte o distincţie între un lagherşcik şi gardienii neexpeiimentaţi, care se agită şi ţipă fără rost, dar n-au temeinic dresaj de buldog, se spune: „Păi, acolo şeful e un bă-ă-ă-trân cekist!” (De pildă, comandantul care a carbonizat sonata în cătuşe a lui Klempner.) înşişi cekiştii au lansat acest cuvinţel, şi noi îl repetăm fără a reflecta asupră-i. „Bătrân cekist” înseamnă cel puţin că individul a fost sculă bună şi sub Iagoda, şi sub Ejov, şi sub Beria, satisfăcându-i pe toţi.

  Dar nu ne vom permite să întindem vorba, ocupându-ne de „cekişti în general”. Cekiştii propriu-zişi, cei din tagma operativ-jandarmerească, au făcut deja obiectul unui capitol, în ce-i priveşte pe tartorii lagărelor, acestora doar le place să se împăuneze cu numele de „cekist”, aspiră doar la acest titlu ori şi-au părăsit posturile anterioare pentru a veni aici – la odihnă, căci lor lagărul nu le macină nervii şi nu le şubrezeşte sănătatea. Munca de aici nu cere nici anvergura, nici tenacitatea activă şi nemiloasă ce se pretind acolo, în CKGB trebuie să fii pişicher rafinat şi să nimereşti drept la rădăcina nasului; în MVD ajunge să nu fii chiar tâmpit şi să nu ratezi ţeasta în care tragi.

  Cu adâncă amărăciune în suflet, nu ne vom apuca nici să explicăm de ce lozinca „muncitorizării şi comunizării lucrătorilor din lagăre”, * transpusă cu succes în viaţă, n-a aşternut peste Arhipelag fremătătoarea dragoste de oameni a la Dzerjinski. Încă din primii ani ai revoluţiei, existau cursuri, organizate de Serviciul Punitiv Central şi secţiile lui guberniale, care pregăteau, pentru închisori şi lagăre, gradaţi (personal de pază) „fără scoatere din producţie” (altfel spus, cursanţii făceau deja slujbă în închisori şi lagăre), în 1925, rămăsese în funcţiune doar 6% din personalul de supraveghere ţarist. Cât despre personalul de lagăr cu grade mijlocii, acesta era, încă din anii anteriori, în întregime sovietic. Şi indivizii îşi continuau studiile: la început, la facultăţile de drept ale Comisariatului Poporului pentru Educaţie (da, ale Comisariatului pentru Educaţie, şi nu la facultatea de nelegiuire, ci la cea de drept!), iar din 1931 – în secţiile pentru reeducare prin muncă ale NKIU de la Moscova, Leningrad, Kazan, Saratov şi Irkutsk. Absolvenţii erau în proporţie de 70% muncitori şi 70% comunişti! Iar începând din 1928, printr-un decret al Sovnarkomului şi al etern sicofantului ŢIK, au fost extinse şi mai mult latitudinile disciplinare ale acestor ştabi muncitorizaţi şi comunizaţi ai locurilor de detenţie, * dar – pas de pricepe! – Nici urmă de dragoste de oameni! De pe urma lor au suferit, mai rău decât din pricina fasciştilor, milioane de oameni – şi nu prizonieri de război, nu popoare învinse, ci propriii lor compatrioţi, pe pământul natal. >.^

  Cine ne va putea explica acest lucru?

  Creează similitudinea căilor urmate în viaţă şi cea a situaţiilor o similitudine caracterologică? În general, nu. Pentru oamenii cu statură spirituală şi cu o raţiune robustă – nu; aceştia sunt guvernaţi de propriile lor decizii şi au particularităţile lor comportamentale, adesea foarte neaşteptate. Dar în cazul grangurilor de lagăr, trecuţi printr-o riguroasă selecţie negativă – morală şi intelectuală – similitudinea caracterologică e frapantă şi nu vom avea, probabil, dificultăţi în a le distinge trăsăturile fundamentale comune.

  Ţâfna El trăieşte pe o insulă izolată, având slabe legături cu îndepărtata putere exterioară, şi pe această insulă e, incontestabil, cel dintâi, menţinâudu-i într-o stare de umilitoare supunere pe toţi zekii şi pe civili de asemenea. Aici, el poartă pe epoleţi steaua cea mai mare. Puterea lui nu cunoaşte limită şi nici greş: nici un reclamant nu are niciodată dreptate (i se ia pe loc piuitul). Casa cea mai confortabilă de pe insulă. Cele mai bune mijloace de transport. Temnicerii din anturajul lui, deşi subalterni, sunt, şi ei, cocoţaţi foarte sus pe scara socială. Şi cum întreaga lor viaţă anterioară nu le-a insuflat măcar o scânteie de spirit critic, grangurii lagărelor nu se pot vedea altfel decât ca o rasă aparte – de seniori înnăscuţi. Din faptul că nimeni nu e în stare să le opună nici cea mai mică rezistenţă, ei deduc că guvernează cu cea mai mare înţelepciune şi că în asta constă talentul lor natural (un talent „organizatoric”). Fiecare zi, fiecare circumstanţă a vieţii cotidiene îi face să-şi simtă şi să-şi vadă aievea superioritatea: în faţa lor toţi iau poziţie de drepţi: toată suflarea îi salută; cel chemat nu vine la pas, ci în trap, iar după ce a primit un ordin pleacă nu la pas, ci în trap. Şi dacă se postează în persoană la poartă (Bamlag, Dukelski), ca să vadă defilând, flancată de dulăi, gloata lui de pălmaşi, juri că e un plantator sadea, în costum de vară alb ca zăpada. Iar dacă le-a venit cheful (Unjlag) să meargă călare în inspecţie pe un