câmp cu cartofi, unde se spetesc nişte femei în negru, cufundate în glod până la brâu, chinuindu-se să extragă din noroiul acela cartofii (care, de altfel, nu vor putea fi recoltaţi şi în primăvara următoare vor fi îngropaţi sub arătură, ca îngrăşăminte), îi vei vedea trecând în cizme lustruite lună, în impecabile uniforme de postav, spilcuiţi cavaleri pe lângă sclavele lor înotând în clisă, ca nişte veritabili zei din Olimp.

  Suficienţa generează, întotdeauna şi în mod obligatoriu, stupiditate. Zeificat de viu, el are totul în vârful degetelor, nu mai trebuie să citească ori să studieze nimic şi nimeni nu-i poate comunica nimic demn de o minimă reflecţie. Printre slujbaşii de pe Sahalin, Cehov a întâlnit oameni inteligenţi, activi, cu propensiuni ştiinţifice, dintre care mulţi studiau regiunea şi obiceiurile locului, elaborau studii geografice şi etnografice, dar nici măcar în glumă nu-ţi poţi imagina, pe întregul Arhipelag, un singur asemenea lagherşcik. Şi dacă un Kudatlâi (şeful unei tabere de muncă a Ust-Vâmului) a decis că îndeplinirea 100% a normelor oficiale nu înseamnă nici un fel de sută la sută, ci trebuie realizate sarcinile stabilite de el (din burtă) pentru fiecare schimb, altminteri toată lumea va trece la raţie disciplinară, nimeni nu -l poate determina să se răzgândească. Şi, cu norme de sută la sută, toată lumea va primi raţii disciplinare, în biroul lui Kudatlâi – vrafuri de volume din operele lui Lenin. Îl convoacă pe V. G. Vlasov şi-i dă lecţii: „Vezi, Lemn ne învaţă aici cum să-i tratăm pe paraziţi.” (Pentru el, paraziţi sunt deţinuţii care n-au realizat decât sută la sută, iar proletariatul – Kudatlâi. În ţeasta lor, aceste două noţiuni fac bună casă: am moşia mea şi sunt proletar.)

  Şi apoi, proprietarii de iobagi de odinioară erau şcoliţi cum nu se mai află: o bună parte dintre ei îşi făcuseră studiile la Petersburg, iar unii chiar la Goettingen. Din rândurile lor, dacă privim lucrurile mai îndeaproape, au ieşit un Aksakov^, un Radişcev, un Turgheniev. În vreme ce tagma emvediştilor n-a dat şi nu va da pe nimeni. Şi, lucru esenţial, proprietarii de iobagi îşi exploatau singuri domeniile, ori măcar aveau o idee de cum se lucrează pământul. Or, aroganţii ofiţeri MVD, acoperiţi de toate favorurile statului, sunt absolut incapabili să-şi asume şi dirijarea unui obiectiv economic. Sunt prea leneşi şi prea tâmpi pentru asta. Drept care nu fac decât să-şi învăluie trândăvia într-o negură de severitate şi secretoşenie. Aşa se face că statul (care nu a fost nicidecum întotdeauna guvernat de la vârf şi istoria va realiza în cele din urmă că adeseori tocmai stratul intermediar, prin forţa lui inerţială, a determinat subdezvoltarea unui stat) e nevoit ca, alături de toată ierarhia lor cu epoleţi auriţi, să pună în mişcare o ierarhie paralelă, extrasă din trusturi economice şi combinate industriale. (Dar acest lucru nu miră pe nimeni: ce organism nu e dublat la noi, începând cu înseşi sovietele?)

  Puterea absolută. Despotismul. Sub acest raport, lagherşciki au reuşit cum nu se poate mai bine să-i egaleze pe cei mai răi dintre proprietarii de iobagi din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Se pot evoca nenumărate decizii absurde, ai căror autori urmăreau un singur scop: să-şi etaleze puterea. Cu cât te înfunzi mai adânc în Siberia şi în Extremul Nord, cu atât exemplele se înmulţesc, dar uite că şi la Himki, în împrejurimile Moscovei, (astăzi Himki face deja parte din Moscova), maiorul Volkov bagă de seamă că, de l Mai, zekii nu sunt veseli. Şi ordonă: „Toată lumea să se dezbosumfle imediat! Pe care -l văd îmbufnat – la carceră!” Iar ca să-i înveselească pe ingineri, le trimite borfaşe (aflate deja la a treia condamnare) să le cânte cuplete porcoase. Mi se va spune că aici nu e vorba de un act de despotism, ci de o măsură politică. Fie. În acelaşi lagăr, a fost adusă o nouă etapă. Un novice, Ivanovski, s-a prezentat ca dansator la teatrul Bolşoi. „Ce? Un artist?” se înfurie Volkov. „La carceră pentru douăzeci şi patru de ore! Fuga marş! Te prezinţi singur la raport şefului ŞIzo!” După o vreme dă telefon: „Artistul e la zdup?” – „Este.” – „S-a prezentat singur?” – „Singur.” – „Dă-i drumul. L-am numit adjunct al şefului comandaturii deţinuţilor.” (Acelaşi Volkov, aşa cum am mai relatat, a dat ordin ca o femeie să fie tunsă la zero pentru că avea plete prea frumoase.)

  Chirurgul Fuster, un spaniol, nu i-a căzut cu tronc şefului unui OLP. „Să fie trimis la cariera de piatră!” Ordin executat Dar, curând, şeful însuşi cade bolnav la pat şi are nevoie de o operaţie. Există şi alţi chirurgi, se poate interna la spitalul central, dar nu, el are încredere doar în Fuster! Să fie readus Fuster de la carieră! O să mă operezi! (Dar îşi dă duhul pe masa de operaţie.)

  Găselniţa unui alt grangur: zekul Kozak, inginer geolog, are, pare-se, voce de tenor dramatic: înainte de revoluţie studiase la Petersburg cu italianul Repetto. Şi grangurul nostru descoperă că şi el are voce. Suntem în anii 1941-42, undeva e război, dar şeful e temeinic protejat de platoşa slujbei şi ia lecţii de canto de la iobagul său. Iobag care se usucă pe picioare, e gata să dea colţul şi expediază petiţii peste petiţii viind să afle unde îi e soţia, iar soţia, P. O. Kozak, îşi caută şi ea, din deportare, soţul printr-un intermediar din GULag. Aceste căutări reciproce se încrucişează în mâinile şefului de lagăr, el îi poate pune în legătură, dar nu o face. De ce? Îl „linişteşte” pe Kozak, spunându-i că soţia lui e… Deportată, dar o duce bine (pedagog de profesie, ea lucrează o vreme ca femeie de serviciu la un siloz de grâu, iar apoi într-un colhoz). Şi – continuă să ia lecţii de canto. Când, în 1943, Kozak chiar ajunge cu un picior în groapă, şeful îl graţiază, îl ajută să-şi procure actele necesare şi îl trimite să moară lângă soţie. (Un şef nu tocmai rău, vasăzică?)

  Specific tuturor şefilor de lagăre este instinctul feudei.