Ei îşi percep lagărul nu ca parte a unui sistem de stat, ci ca pe o moşie pusă la discreţia lor pentru întreaga perioadă cât rămân în funcţie. De unde şi arbitrarul lor, exersat asupra unor vieţi, a unor persoane, ca şi accesele lor de lăudăroşenie. Şeful unui lagpunkt din Kenghir: „La mine la baie lucrează un profesor universitar!” Dar şeful unui alt lagpunkt, căpitanul Saduikov, îl rade de la rădăcină: „Eu am un academician de corvoadă în baracă: goleşte hârdaiele i”

  Cupiditatea. La grangurii lagărelor, cupiditatea e o caracteristică universală. Nu toţi sunt obtuzi, nu toţi fac pe tiranii, dar să se chivernisească pe seama muncii gratuite a zekiâor şi pe spinarea statului se străduiesc toţi, de la şeful ăl mare la ultimul subaltern. Nu numai că eu însumi n-am văzut niciodată, dar niciunul dintre prietenii mei nu-şi aminteşte de vreun lagherşcik dezinteresat, niciunul dintre foştii zeki nu citează în vreo scrisoare un asemenea caz.

  În lăcomia lor de a stoarce cât mai mult, niciunul din nenumăratele avantaje şi privilegii legale nu-i poate sătura. Nici leafa mare (dublă sau triplă, „pentru serviciu în condiţii polare”, „pentru locuri de muncă îndepărtate”, „pentru periculozitate”). Nici premiile (prevăzute pentru funcţionarii lagărelor prin articolul 79 al Codului reeducării prin muncă din 1933, acelaşi cod care nu a împiedicat fixarea, pentru deţinuţi, a unui program de muncă de 12 ore zilnic, inclusiv duminicile). Nici calculul extrem de avantajos al vechimii în muncă (în regiunile din Nord, unde se află jumătate din insulele Arhipelagului, un an de muncă e socotit doi ani, iar personalul „militar” iese la pensie cu numai douăzeci de ani de muncă, în acest fel, un ofiţer MVD, absolvind şcoala specială la 22 de ani, poate să pretindă pensie integrală şi să se retragă pentru restul vieţii la Soci la treizeci şi doi de ani!”)

  Nu! Fiecare canal, cu debit mai redus ori mai abundent, prin care pot aflui servicii, produse sau obiecte gratuite, e folosit de fiecare amploiat de lagăr fără istov, până la secătuire, încă pe Solovki, ştabii începuseră să utilizeze, ca personal casnic, bucătărese, spălătorese, grăjdari şi tăietori de lemne din rândul deţinuţilor. Niciodată de atunci încoace această practică avantajoasă nu a căzut în desuetudine (şi nici n-a fost interzisă de sus): ba grangurii lagărelor îşi luau pe lângă casă, tot dintre zeki, şi îngrijitori de animale, legumicultori sau preceptori pentru odraslele lor. In anii celui mai gălăgios tam-tam pe seama echităţii şi socialismului, bunăoară în 1933 la BAMlag, orice angajat civil putea obţine, pentru o sumă modică plătită la casieria lagărului, servitori personali dintre deţinuţi. La Kneaj-Pogost, tuşa Manea Utkina îngrijea vaca şefului de lagăr, primind ca recompensă pentru asta un pahar de lapte pe zi. Ceea ce, potrivit moravurilor de pe GULag, era o răsplată generoasă. (Şi mai sigur este, tot potrivit moravurilor GULag-ului, că vaca nu aparţinea şefului, ci era destinată „ameliorării alimentaţiei bolnavilor”, dar laptele ei ajungea la şef.)

  Nu cu polonicul, ci cu găleata şi cu sacul, oricine avea posibilitatea să mănânce şi să bea pe seama raţiei deţinuţilor o făcea obligatoriu. Revezi, cititorule, scrisoarea lui Lipăi din capitolul 9, acest strigăt al unui – probabil -fost magazioner. Căci nu minaţi de foame, de nevoie ori de sărăcie, aceşti Kureaghin, Poisuişapka sau Ignatenko cărau saci şi butoaie de la magazie: pur şi simplu de ce să nu se căpătuiască pe seama acelor sclavi docili, lipsiţi de apărare şi muritori de foame? Şi cu atât mai abitir pe timp de război, când toţi cei din jur înhaţă? Dacă nu trăieşti aşa, toţi ceilalţi îşi vor râde de tine! (Nici nu mai consemnez, ca o trăsătură aparte, trădarea lor faţă de oploşiţii prinşi cu lipsă la inventar.) Kolâmezii îşi amintesc şi ei: oricine putea sustrage ceva din cazanul comun al deţinuţilor – fie el şef de lagăr, responsabil cu disciplina, şef al KVC, angajat civil ori gardian de serviciu – o făcea obligatoriu. Iar cei din paza de la intrare îşi cărau ceai îndulcit la punctul de gardă. Măcar o linguriţă de zahăr să înhaţe şi ei pe seama deţinuţilor. Căci ceea ce se ia de la uu muribund e mai dulce, nu-i aşa…?

  Dar ce a mai fost când le-au căzut în mână „ajutoarele americane” (colectă a cetăţenilor Statelor Unite pentru poporul sovietic)! La Ust-Ner, în 1949, potrivit relatării lui T. Sgovio, şeful lagărului, colonelul Nagornâi, cel al secţiei politice – Goloulin, cel al Direcţiei Indighirka – Bâkov şi cel al Direcţiei geologice – Rakovski, împreună cu soţiile, deschideau cu mâna lor pachetele de ajutoare, adjudecându-şi fiecare ce voia şi bătându-se pe pradă. Ceea ce rămânea împărţeau apoi, ca premii, la adunarea angajaţilor civili, încă şi în 1948, trepăduşii ştabilor mai vindeau la talcioc rămăşiţe ale ajutoarelor americane.

  Pe şefii KVC mai bine ar fi să nu-i evocăm, într-atât era spectacolul de burlesc. Ciordesc toţi, fără excepţie, dar mai cu ţârâita (căci să vâre mâna mai adânc nu li se permite). Şeful KVC îl convoacă pe magazioner şi-i întinde un pachet: nişte pantaloni vătuiţi înveliţi în „Pravda” – na, zice, adu-mi alţii noi. Iar la Bariera Kaluga, şeful KVC ieşea în fiecare zi din zonă cu o legătură de lemne adunate pentru el de către zeki pe şantier. (Şi apoi trebuia să le mai care şi prin Moscova, cu autobuzul – în manta militară şi cu o legăturică de lemne în mână, viaţă grea, ce mai…!)

  Patronilor lagărelor nu le ajunge că – ei şi nevestele lor – sunt încălţaţi şi îmbrăcaţi de către meşterii din lagăr (până şi costumul de „porumbel al păcii” pentru balul mascat la care va participa nevasta obeză a unui şef de OLP e cusut în atelierele lagărului). Nu le ajunge că aceleaşi ateliere confecţionează pentru ei mobilier şi orice ustensilă domestică. Nu le ajunge că tot acolo li se toarnă gloanţe de vânătoare (ca să braconeze în parcul naţional din vecinătate). Nu le ajunge că îşi îngraşă porcii cu lături de la bucătăria lagărului. Nimic nu le ajunge! Ceea ce îi distinge