de vechii proprietari de iobagi e faptul că puterea lor nu e nici pe viaţă, nici ereditară. De aceea boierii feudali n-aveau nevoie să se fure pe ei înşişi, în vreme ce ştabii lagărelor au în cap un singur lucru: cum să fure cât mai mult din gospodăria pe care o administrează.

  Sunt zgârcit cu exemplele numai pentru a nu încărca expunerea. Din lagărul nostru de la Bariera Kaluga, sumbrul cocoşat Nevejin nu pleca niciodată cu mâinile goale: trecând spre poartă în lunga lui manta de ofiţer, ducea ba o găletuşă cu ulei de in, ba sticle de geam, ba chit, în general în cantităţi Ce depăşeau de o mie de ori necesităţile unei singure familii. Şeful OLP-ului 15, un căpitan burduhănos, venea săptămânal în lagăr, de la cheiul Kotelniceskaia, cu maşina mică, după ulei de în şi chit (care valorau cât aurul în Moscova de după război). Şi toate acestea erau furate în prealabil pentru ei din zona de producţie şi aduse în zona lagărului de către aceiaşi zeki care încasaseră câte zece ani pentru un snop de paie ori o pungă de cuie! Noi, ruşii, ne-am încheiat de multă vreme reeducarea, suntem deprinşi cu patria noastră şi toate astea ne stârnesc doar râsul. Dar închipuiţi-vă reacţia prizonierilor nemţi din lagărul de la Rostov, pe care şeful îi trimitea noaptea să fure pentru el materiale de construcţie. Ce puteau gândi acei acum paşnici nemţi, când ştiau că, pentru furtul unei gamele de cartofi, acelaşi şef îi băga în tribunal, unde încasau câte zece şi câte douăzeci şi cinci de ani? Şi au imaginat o soluţie: s-au înfiinţat la translatoarea T. S., căreia i-au înmânat un document justificativ: o declaraţie că, la data de, vor merge, constrânşi, să fure. (Lucrau la nişte construcţii feroviare care, din pricina permanentelor furturi de ciment, mai că nu se înfundau în nisip.)

  Mergeţi să vedeţi astăzi, la Ekibastuz, casa administratorului şef al minei, D. M. Matveev (a fost numit pe acest post după ce Gulag-ului i s-a retras administrarea minelor, dar înainte, din 1952, fusese şeful lagărului Ekibastuz). E ticsită de tablouri, sculpturi şi alte obiecte lucrate de mâinile neplătite ale băştinaşilor.

  Lubricitatea. Nu e caracteristică tuturor, fireşte, chestia asta e legată de fiziologie, dar poziţia de grangur şi ansamblul de drepturi conferite de ea deschideau uni imens câmp de acţiune iubitorilor de haremuri. Şeful lagărului Burepolom, Grinberg, cerea să-i fie adusă imediat după aterizarea în lagăr orice femeie tânără şi cât de cât atrăgătoare. (Iar femeia – ce alegere avea, în afară de moarte?) La Kocemas, şeful lagărului, Podlesnâi, era mare amator de incursiuni nocturne în barăcile femeilor (aşa cum am văzut deja la Hovrino). Smulgea cu mâinile lui păturile de pe femei, chipurile, căutând bărbaţi ascunşi sub ele. Căsătorit cu o femeie splendidă, avea şi trei ibovnice, alese dintre zeke. (într-o bună zi, după ce a împuşcat-o pe una dintre ele din gelozie, şi-a tras şi lui un glonte-n tâmplă.) Filimonov, şeful KVO, pe întreg Dmitlag-ul, a fost revocat pentru „descompunere morală” şi trimis să se reeduce (pe acelaşi post) la Bamlag. Aici a continuat s-o ţină în beţii şi desfrâu, iar pe amanta lui a făcut-o… Şefă a KVC. (Fiul lui s-a înhăitat cu nişte gangsteri şi, curând, a fost băgat la zdup pentru banditism.)

  Răutatea, cruzimea. Nu au existat obstacole, nici reale, nici morale, care să ţină în Mu aceste propensiuni. Puterea nemărginită ajunsă pe mâinile unor oameni mărginiţi duce întotdeauna la cruzime.

  Întocmai ca o aprigă proprietară de plantaţie zbura în galop printre sclavele ei Tatiana Merkulova, o fiară cu chip de femeie (OLP-ul feminin Nr. 13, tăietori de pădure, Unjlag). Maiorul Gromov, îşi aminteşte Pronman, era bolnav în ziua când nu băga măcar câţiva oameni la BUR. Căpitanul Medvedev (lagpunktul 3, Ustvâmlag) stătea în persoană, câteva ceasuri pe zi, cocoţat în foişorul de pază, ca să-i încondeieze pe bărbaţii care intrau în baraca femeilor, pentru ca, după ce ieşeau, să-i bage la carceră. Îi plăcea ca Izolatorul să fie întotdeauna burduşit. Dacă celulele nu erau ticsite, simţea o mare frustrare. Seara, îi plăcea să-i alinieze pe zeki şi să le servească discursuri de genul: „Aţi încurcat-o electric! O să mai vedeţi libertatea câhd vi-ţi vedea ceafa!” în acelaşi Ustvâmlag, şeful de lagpunkt Minakov (fost adjunct al şefului închisorii de la Krasnodar, reintegrat deja în partid după ce făcuse doi ani de puşcărie pentru abuz de putere în acelaşi stabiliment) îi trăgea cu mâinile lui pe refractari jos de pe priciuri; printre aceştia s-au nimerit, la un moment dat, şi nişte borfaşi, care au încercat să opună rezistenţă, agitând scânduri smulse de pe unde apucaseră; atunci Minakov a pus să se scoată ramele ferestrelor de la baracă (erau 25 de grade sub zero) şi să se arunce înăuntru apă cu găleţile.

  Ştiau cu toţii (şi băştinaşii la fel): până aici firele de telegraf nu mai ajung. S-a dezvoltat, la aceşti plantatori, şi o cruzime maladivă, ceea ce se cheamă sadism, în faţa şefului secţiei speciale de la Burepolorn, Schulmann, e aliniată o etapă proaspăt sosită. Ştie că toţi deţinuţii vor fi trimişi imediat la muncile comune. Dar nu-şi poate refuza plăcerea de a întreba: „Sunt printre voi ingineri? Să ridice mâna!” Se înalţă vreo zece mâini, deasupra chipurilor luminate de speranţă. „Aşa, vasăzică! Poate există şi academicieni? O să vi se aducă imediat plaivazurile Şi li se aduc… Târnăcoape. Şeful coloniei penitenciare de la Vilnius, locotenentul Karev, îl vede printre noii sosiţi pe sublocotenentul Belski (care mai purta încă cizme cazone şi o uniformă de ofiţer zdrenţuită). Până de curâhd, acest om fusese un ofiţer sovietic întocmai ca şi Karev, cu epoleţi asemănători. Poate se va deştepta în Karev un sentiment de compasiune la vederea acelei uniforme ferfeniţite? Se va menţine măcar în limitele indiferenţei? Nu – plăcerea de a umili e selectivă! Şi dă dispoziţie ca sublocotenentul să fie pus (aşa cum era, fără să i se dea, în locul uniformei, haine de lagăr) să care bălegar în grădina de zarzavat. Când