De altfel, priviţi-i mai îndeaproape, căci mişună şi astăzi printre noi, îi puteţi întâlni în tren (fireşte, în vagoane nu mai prejos de clasa întâi) ori în avion. Au pe petliţe coroane de laur, care nu se ştie ce încoronează, iar epoleţii e drept că nu mai sunt azurii (ar fi jenant pentru ei), dar au un fin paspoal albastra deschis, ori chiar roşu sau liliachiu. Pe chipurile lor – o crustă de cruzime stafidită şi, invariabil, o expresie sumbră, de oameni veşnic nemulţumiţi. S-ar zice că totul le merge în viaţă cum nu se poate mai bine, şi totuşi această expresie de insatisfacţie. Oare nu pentru că li se pare că sunt pe cale să reteze ceva şi mai bun? Ori va fi fiind pecetea pe care Dumnezeu o încrustează, implacabil, pe feţele sceleraţilor? Pe căile ferate din Vologda, Arhanghelsk, Ural, trenurile cu vagoane de clasa întâi cară un mare număr de militari de această teapă. Dincolo de fereastră apar şi dispar siluetele jupuite ale foişoarelor de lagăr. „Gospodăria dumitale?” întreabă vecinul. Militarul dă din cap mulţumit, ba chiar cu mândrie: „Da.” „Acolo mergi?” „Da.” „Soţia lucrează şi ea?” „Câştigă nouăzeci pe lună. Iar eu – două sute cincizeci (e maior). Avem doi copii. Nu ne prea putem întinde.” Sau ăstălalt, de exemplu,

  Având chiar maniere de oraş – un interlocutor foarte agreabil. Se zăresc perindându-se câmpurile colhoznice şi el explică: „în agricultură lucrurile au început să meargă mult mai bine. Acum seamănă ce vor.” (Socialism! Şi când oamenii au ieşit pentru prima oară din peşteri ca să msămânţeze o postată arsă de pădure – nu „ce voiau” au semănat…?”) în 1962, călătoresc prin Siberia cu trenul, pentru întâia oară ca om liber. Şi – ce să vezi! – În compartiment – un tânăr emvedist, care tocmai absolvise cursurile şcolii din Tavda şi mergea să-şi preia postul la UITL Irkutsk. M-am prefăcut a fi un simpatizant prostănac al speciei, şi băiatul mi-a povestit cum el şi colegii lui şi-au făcut stagiul în nişte lagăre moderne şi cât de sfruntaţi, insensibili şi irecuperabili erau deţinuţii ăştia. Pe chipul lui nu se întipărise încă acea expresie de permanentă cruzime, dar mi-a arătat solemn o fotografie a celei de a treia promoţii de la Tavda, în care figurau nu numai flăcăi tineri, ci şi indivizi harsiţi, veniţi să-şi completeze studiile (în materie de dresaj, spionaj, administrarea lagărelor şi marxism-leninism), deja mai mult pentru pensie, decât pentru slujbă, şi cu toate că văzusem multe la viaţa mea, nu mi-am putut reţine o exclamaţie. Cum răzbate sufletul negru pe chip! Cu câtă artă sunt aleşi din grădina lui Dumnezeu!

  În lagărul de prizonieri de război de la Ahtme (Estonia) s-a întâmplat ca o infirmieră rusoaică să devină intimă cu un prizonier neamţ şi ca legătura lor să fie descoperită. Nu s-au mulţumit s-o excludă din nobilul ei mediu – o, nu! Pentru această femeie, care purta epoleţi de ofiţer sovietic, a fost înjghebată, în afara zonei, lângă postul de gardă, o gheretă din scânduri (nu s-a precupeţit nici un efort) şi cu un gemuleţ cât o bortă pentru pisică, în această gheretă, femeia a fost ţinută vreme de o săptămână şi fiecare civil care venea „la lucru” ori pleca spre casă arunca în ghereta aceea cu pietre, striga „C… Nemţească” şi scuipa… -

  Iată, aşadar, cum sunt selecţionaţi.

  Să contribuim la conservarea pentru istorie a numelor unor călăi de lagăr kolâmezi care nu cunoşteau (sfârşitul anilor ’30) limite în exercitarea puterii şi inventivitate a cruzimii: Pavlov, Vişnevski, Gakaev, Jukov, Komarov, Kudreaşov, M. A. Logovinenko, Merinov, Nikişov, Reznikov, Titov, Vasili „Balamut”. Să nu -l uităm nici pe Svetlicinâi, faimosul torţionar de la Norilsk, pe seama căruia zekii pun pierderea multor vieţi omeneşti.

  Va trebui să vină altcineva după noi pentru a evoca nişte monştri cum ar fi: Cecev (mătrăşit din ministerul de interne al uneia dintre ţările baltice şi instalat ca şef al Steplag-ului); Tarasenko (şeful Usollag-ului); Korotiţân şi Didorenko de la Kargopollag; sălbaticul Barabanov (şeful Peciorlag-ului începând de la sfârşitul războiului); Smirnov (responsabilul cu disciplina la Pecijeldorlag); maiorul Cepig (responsabilul cu disciplina de la Vorkutlag). Simpla enumerare a acestor nume ar ocupa zeci de pagini. Peniţa mea solitară nu e în stare să rămână în cursă alături de ele. Şi apoi, ei mai au puterea. Nu mi s-a atribuit încă un birou ca să adun această documentaţie, încă n-am fost invitat să mă adresez ţării prin radio pentru a o completa.

  Încă un cuvânt despre Mamulov şi – ajunge. E vorba de acelaşi Mamulov de la Hovrino, al cărui frate era şeful de cabinet al lui Beria. Când trupele Noastre au eliberat jumătate din Germania, mulţi emvedişti de rang au dat năvală acolo, printre care şi Mamulov. Eşaloane întregi de vagoane sigilate au luat, la ordinul lui, calea spre gara din Hovrino. Garniturile erau introduse în zonă, pentru ca feroviarii liberi să nu vadă ce transportau (oficial, era vorba de „echipamente preţioase” pentru uzină), iar aici zekii locului – de ei nu se jena nimeni – le descărcau. In vagoane, aruncate de-a valma, tot felul de lucruri înhăţate în grabă de cuceritorii dezlănţuiţi: lustre smulse din plafoane, mobilă de muzeu şi ordinară, servicii învelite la repezeală în feţe de masă boţite, ustensile de bucătărie, rochii de bal şi de casă, lenjerie feminină şi masculină, fracuri şi chiar bastoane. Toate acestea erau acum sortate cu grijă, şi ceea ce rămăsese intact era împărţit pe apartamente ori distribuit la amici. Din Germania, Mamulov şi-a adus un întreg parc de automobile, chiar şi băiatului său de 12 ani (vârstă de chiştoc!) i-a făcut cadou un Opel-Kadett Luni de-a rândul, atelierele de croitorie şi cizmărie ale lagărului au fost omorâte cu munca pentru a ajusta toată această pradă. Mamulov însuşi avea nu un singur apartament la Moscova şi