nu o singură amantă de întreţinut. Dar apartamentul lui preferat era cel situat la periferia oraşului, lângă lagăr. Aici poposea câteodată însuşi Lavrenti Pavlovici7. Se aducea de la Moscova un cor ţigănesc veritabil, admiţându-se chiar şi doi zeki la aceste orgii: chitaristul Fetisov şi dansatorul Malinin (din ansamblul de cântece şi dansuri al Armatei Roşii), care, însă, erau preveniţi: un singur cuvânt şi vii nu scăpaţi! Iată ce fel de om era Mamulov: reîntorşi, el şi acoliţii lui, de la o partidă de pescuit, după ce au tras barca la mal, au târât-o prin grădina de legume a unui moşneag, unde au făcut totul harcea-parcea. Moşneagul s-a încumetat să crâcnească. Ei bine, ce recompensă să i se dea? I-au cărat la pumni până când bătrânul a rămas lat, icnind în ţarină. Hoţul de păgubaş! *

  Dar simt că povestirea mea devine monotonă. Mă voi fi repetând eu, ori ni s-a acrit de cât am tot citit şi răscitit despre asta?

  Mi se fac obiecţii! Mi se fac obiecţii! Da, au fost anumite cazuri izolate… Dar mai cu seamă sub Beria… De ce nu daţi şi exemple luminoase? Prezentaţi-ne şi oameni de treabă! Dintre adevăraţii noştri părinţi…

  Ei nu! Cine i-a văzut să-i prezinte. Eu n-am văzut niciunul. Un raţionament generic mi-a permis deja să conchid că un grangur de lagăr nu poate fi om bun, căci şi-ar rupe imediat gâtul ori ar fi dat afară. Şi apoi, fie, să admitem pentru o clipă că un şef de lagăr şi-a pus în gând să facă bine în jur şi să înlocuiască regimul bestial din lagărul lui cu un regim uman: va fi lăsat să o facă? Îi vor da permisiunea? Se va accepta acest lucru? Cum ai scoate un samovar afară în ger, aşteptând să ste încălzească.

  Un lucru sunt gata să admit: „buni” sunt aceia care nu izbutesc nicicum să scape, care n-au plecat încă, dar o vor face. De exemplu: directorului unei

 

  *După căderea lui Beria, în 1953, a avut necazuri şi Mamulov, dar nu pentru multă vreme, căci de, făcea totuşi parte din cadrele de conducere. Curând ai ieşit din nou la suprafaţă, devenind unul din şefii Mosstroi-ului. Apoi a fost din nou înfundat pentru măritarea „pe blat” a unui apartament. Apoi s-a ridicat din nou. E timpul să i se dea o pensie ca lumea.

  Fabrici de încălţăminte din Moscova, M. Gherasimov, i s-a retras carnetul de partid, fără, însă, a fi exclus (a existat şi o asemenea sancţiune). Până una-alta, ce întrebuinţare să i se dea? L-au făcut lagherscik (la Ust-Vâm). Ei bine, se spune că se simţea foarte împovărat de funcţia lui şi era blând cu deţinuţii. După cinci luni, a izbutit să scape şi a plecat. E de crezut că vreme de cinci luni a fost un om bun. Se mai spune că la Ortau a existat (1944) un şef de lagăr, Smeşko îl chema, pe care nimeni nu l-a văzut făcând rău cuiva şi care se zbătea şi el să scape. La USVITL, un şef de secţie (1946), fostul aviator Morozov, se purta bine cu deţinuţii, fiind, în schimb, prost văzut de superiori. Se mai spune că şi căpitanul Siverkin, de la Nâroblag, era un om cumsecade. Rezultatul? A fost expediat la Parma, într-o tabără de muncă disciplinară. Ocupaţiile lui de predilecţie erau două: bea de stingea şi asculta posturile de radio occidentale, al căror bruiaj, acolo, era slab (1952). Şi vecinul meu de compartiment, absolventul de la Tavda, avea încă impulsuri de cumsecădenie: pe coridor era un flăcău fără bilet, de douăzeci şi patru de ore stătea în picioare. Zice: „Ne strângem puţin, să-i facem loc? Să mai doarmă şi el, bietul.” Dar ia lăsaţi -l să fie şef numai un singur an, şi va proceda cu totul altfel: se va duce la însoţitoarea de vagon şi-i va spune: „Scoateţi -l afară pe blatistul ăsta!” Am dreptate?

  Cinstit vă spun, am cunoscut şi eu un emvedist cumsecade, drept că nu era lagherscik, ci lucra în conducerea unei închisori: locotenent-colonelul Ţukanov. Pentru scurtă vreme, a fost şeful închisorii speciale din Marfino. Nu numai eu, toţi z. Ekii locului recunoşteau: nimeni nu l-a văzut făcând rău, toţi l-au văzut făcând numai bine. Ori de câte ori putea să întoarcă o instrucţiune în favoarea deţinuţilor, o făcea fără ezitare. Oriunde putea îndulci puţin regimul, îl îndulcea. Şi rezultatul? Închisoarea noastră specială a fost trecută într-o categorie de severitate superioară, iar el a fost transferat. Deşi nu mai era tânăr, slujea în MVD de multă vreme. Greu de explicat. Mister.

  Ba Arnold Rappoport mă asigură că inginerul-colonel Malţev Mihail Mitrofanovici, din trupele de geniu, şef al Vorkutlag-ului între anii 1943-1947 (ca şi al şantierului de acolo), era, zice el, un om cumsecade. In prezenţa cekiştilor, dădea mâna cu deţinuţii ingineri şi li se adresa cu numele şi numele patronimic. Nu-i putea suferi pe cekiştii de profesie, îl dispreţuia pe şeful Secţiei Politice, colonelul Kuhtikov. Când i s-a conferit un grad ghebist – comisar general de rangul trei – l-a refuzat (o fi posibil aşa ceva?): nu, zice, eu sunt inginer. Şi a avut câştig de cauză: a devenit general pur şi simplu. In anii cât el s-a aflat la comandă, ne asigură Rappoport, nu a fost pus la cale, pe Vorkuta, nici un caz de lagăr (or, erau ani de război, cel mai propice sezon pentru asemenea „cazuri), soţia lui era procuror în oraşul Vorkuta şi paraliza activitatea creatoare a operilor din lagăr. Iată o mărturie foarte importantă, dacă A. Rappoport nu se lasă antrenat în exagerări involuntare de situaţia privilegiată pe care o avea el însuşi pe vremea aceea, ca inginer. Mie, totuşi, nu prea-mi vine să cred: de ce, atunci, nu l-au mătrăşit pe acest Malţev? Căci, cu siguranţă, el îi deranja pe toţi. Să sperăm că se va găsi cineva care să stabilească întregul adevăr. (Pe când comanda o divizie de genişti la Stalingrad, Malţev putea să scoată un comandant de regiment în