faţa frontului Şi să -l împuşte cu propria-i mână. Dacă a ajuns pe Vorkuta, ăsta era un semn de dizgraţie, în care, însă, cu siguranţă, căzuse nu pentru o asemenea execuţie, ci pentru altceva.) în acest caz, ca şi în altele similare, memoria şi sedimentele subiective distorsionează, uneori, amintirile. Când se vorbeşte despre oameni cumsecade, simţi nevoia să întrebi: cumsecade faţă de cine: faţă de toţi?

  În genere, foştii combatanţi erau departe de a reprezenta o schimbare în bine faţă de einvediştii de profesie. Ciulpeniov susţine că lucrurile nu se ameliorau defel, ci dimpotrivă, când un bătrân dulău de lagăr era înlocuit (la sfârşitul războiului) cu vreun combatant rănit, în genul comisarului de regiment Egorov. Nepricepând o iotă din viaţa de lagăr, acesta lua decizii superficiale, neglijente, şi se ducea să se îmbete în afara zonei, lăsând între timp lagărul la discreţia canaliilor pripăşite printre oploşiţi.

  Iar cei care ţipă cel mai tare apropo de „cekiştii cumsecade” din lagăre -e vorba de ortodocşii bungânditori – nu înţeleg prin „cumsecade” ceea ce înţelegem noi: ei nu se referă la cei ce au încercat să creeze pentru toţi o atmosferă cât de cât respirabilă, ocolind dispoziţiile bestiale ale GULag-ului. Nu, ei îi consideră „cumsecade” pe acei granguri ai lagărelor, care executau cinstit toate instrucţiunile lor câineşti, hărţuiau şi persecutau toată gloata de deţinuţi, dar se arătau indulgenţi cu ex-comuniştii. (Ce largheţe pe debi-negânditorii ăştia! Întotdeauna, ei sunt moştenitorii culturii comune a umanităţii…!)

  Asemenea „oameni cumsecade” au existat, fireşte, ţi nu puţini. Să-l luăm, bunăoară, pe Kudatlâi, cel cu volumele din Lenin – prin ce nu e el cumsecade? Despre un cumsecade de această teapă relatează Diakov – aici să vedeţi nobleţe: aflat în misiune la Moscova, un şef de lagăr se duce în vizită la familia unui „ortodox” închis în parohia lui, dar o dată întors, reîncepe să se achite cu zel de toate obligaţiile lui de dulău. Şi generalul Gorbatov citează, în amintirile lui, un „cumsecade” din Kolâma, care spune: „A intrat în obişnuinţă să f im consideraţi un soi de monştri, dar e o opinie eronată. Şi nouă ne face plăcere să-i aducem o veste bună unui deţinut.” Dar, de fapt, grija acestui „cumsecade” dulău kolâmez este ca Gorbatov să nu povestească „sus” despre samavolniciile din lagărul lui. De aici toată convorbirea asta agreabilă. De aici, în final: „Fiţi prudent în conversaţiile pe care le aveţi.” (Dar Gorbatov, o dată în plus, n-a priceput nimic…)

  Levkovici, la rândul ei, publică în „Izvestia” (06.09.64) un articol, cum se spune, „pasional” – după noi, comandat: chipurile, ea a cunoscut în lagăre mai mulţi cekisti cumsecade, inteligenţi, severi, trişti, obosiţi etc., inclusiv pe unul Kapustin, la Djambul, care încerca să găsească pentru soţiile de comunişti deportate locuri de muncă mai omeneşti, iar când a fost descoperit a fost nevoit să-şi zboare creierii. Aiureli. Zi, că ai vreme. Un comandant e obligat să le găsească unor asemenea deportate locuri de muncă, fie şi uzând de forţă. Şi dacă şi-a tras un glonte-n tâmplă, ori a fost prins băgând mâna prea adânc, ori s-o fi încurcat cu vreo muiere.

  Dar iată încă un „cumsecade”: Matveev, locotenent-colonelul nostru de la Ekibastuz. Sub Stalin îşi arăta colţii, îi făcea să clănţăne şi muşca; o mierleşte Papaşa, Beria se duce pe copcă – şi Matveev devine cel dintâi dintre liberali, părintele băştinaşilor! Asta până la prima schimbare a vântului. (Dar, în particular, Matveev îl dăscălea, în acelaşi an, pe brigadierul Alexandrov: „Pe cei care nu te ascultă, pocneşte-i imediat peste bot; n-o să ţi se întâmple nimic, eu garantez!”)

  Nu, ducă-se învârtindu-se asemenea „cumsecade”. Ăştia nu fac doi bani ruginiţi. Pentru noi, „cumsecade” ar fi ca ei înşişi să înfunde lagărele.

  Şi unii chiar au ajuns acolo. Numai că nu au fost judecaţi pentru ce trebuia.

  *

  Personalul de supraveghere a lagărelor e considerat corp de comandă inferior al MVD. Sunt subofiţerii GULag-ului. Şi munca lor e aceeaşi: să înhaţe şi să nu mai dea drumul. Sunt în aceeaşi scară ierarhică a GULag-ului, numai că pe treptele mai de jos. De aceea au privilegii mai puţine şi trebuie să bage mâna mai des. Şi nu pregetă să o facă, iar dacă vreun deţinut trebuie umplut de sânge în izolator ori în camera gardienilor, se înhăitează cu mult curaj câte trei şi -l ciomăgesc până nu se mai scoală. Slujba îi face din an în an tot mai nesimţitori şi nu vei găsi la ei nici o umbră de compasiune pentru aceşti prizonieri uzi până la piele, îngheţaţi, flămânzi, istoviţi şi muribunzi, în faţa lor, deţinuţii sunt la fel de lipsiţi de drepturi şi de apărare ca şi în faţa şefilor celor mari, gradaţii pot exercita asupra zekilor aceleaşi presiuni, simţindu-se, pe chestia asta, cineva. Când e vorba să-şi verse fierea şi să-şi exerseze cruzimea, nu se izbesc de nici un fel de oprelişte. Iar când poţi lovi nepedepsit, o dată ce ai început, nu-ţi mai vine să te opreşti. Arbitrarul îţi intră în sânge şi te vezi atât de fioros, încât începe să-ţi fie frică de tine însuţi. Gradaţii îi copiază fidel pe ofiţeri, atât în comportament, cât şi în ce priveşte trăsăturile de caracter, numai că n-au epoleţi auriţi, poartă mantale mai soioase, merg pretutindeni pe jos, n-au dreptul la nici un servitor luat dintre deţinuţi, îşi sapă singuri grădina de zarzavat, îşi îngrijesc singuri dobitoacele de pe lângă casă. Mă rog, să extragi un deţinut şi să -l duci la tine acasă pentru o jumătate de zi, ca să-ţi taie lemne ori să frece podelele, asta sigur că se poate, dar să nu întreci măsura. Cum de la munca oficială nu -l poţi sustrage, îl umfli în orele de odihnă. (Tabaterov – Beriozniki, 1930 – tocmai aţipise după un schimb de noapte de douăsprezece ore: gardianul l-a trezit şi l-a trimis la el acasă, la altă muncă. Pas de nu te du…) Feude gradaţii nu au, lagărul nu e, totuşi, pentru ei, o moşie personală, ci un