loc de muncă, de aceea au mai puţină ţâfnă şi nu manifestă aceeaşi sfruntare ca ofiţerii în exercitarea puterii absolute. Şi în materie de hoţie trebuie să păstreze nişte limite. Aici li se face o nedreptate: şefii iau şi bani mai mulţi, au şi latitudinea de a băga mâna mult mai adânc, iar gradaţii au şi leafa mai mică, şi mai puţine posibilităţi de ciordeală. Tu de la magazie nu poţi ieşi cu sacul plin, cel mult cu o traistă, îl revăd ca aievea pe sergentul Kiseliov, cu faţa lui lătăreaţă şi cu părul lui coliliu, intrând la contabilitate (1945) şi ordonând: „Nici un gram de grăsime pentru z/k! Numai pentru militari şi civili!” (era Criză de grăsimi). Bruma lor de privilegiu: raţia normală de grăsime… Dacă vrei să ţi se facă o haină la croitoria lagărului, trebuie să obţii aprobarea şefilor şi să-ţi mai aştepţi şi rândul. La locul de muncă propriu-zis, acolo da, poţi să -l pui pe un zek să-ţi mai dreagă câte ceva: să-ţi pună un petic la o oală, un punct de sudură acolo, să-ţi forjeze ori să-ţi ascută te miri ce. Dar nu întotdeauna poţi scoate din zonă ceva mai voluminos decât un taburet. Aceste îngrădiri în materie de şparleală îi ofensează dureros pe gradaţi, iar pe nevestele lor şi mai şi: de aici – multă amărăciune la adresa şefilor şi sim-ţământul că viaţa e nedreaptă, de aici apariţia în pieptul gradatului a unor coarde cu zvon supărător, apariţia, în orice caz, a unui sentiment de neîm-plinire, a unui gol în care reverberează un geamăt omenesc. Şi uneori gradaţii se arată capabili ca, în discuţiile cu zekii, să manifeste o undă de simpatie. Asta nu prea des, dar nici atât de rar. Oricum, printre gardieni, în puşcărie sau în lagăr, mai poţi da şi peste câte un om, fiecare deţinut a întâlnit în drumul lui nu unul singur dintre aceştia. Printre ofiţeri, e aproape imposibil.

  De fapt, aici avem de a face cu legea generală care spune că omenia e invers proporţională cu originea socială a individului.

  Adevăraţii gardieni sunt cei care au făcut slujbă în lagăre câte 15 şi 20 de ani. Cei care, o dată ajunşi în acele ţinuturi îndepărtate şi blestemate, nu mai scapă de acolo. După ce au băgat la cap regulamentul şi programul, nu mai trebuie, o viaţă întreagă, nici să citească, nici să înveţe nimic, stau şi ascultă Radio Moscova, programul unu. Această cohortă şi reprezintă pentru noi -tâmpă şi cenuşie, inexorabilă, inaccesibilă oricărei adieri de gândire – chipul adevărat al GULag-ului.

  Numai că, în anii războiului, compoziţia personalului de supraveghere s-a denaturat şi s-a alterat, în pripa lor, autorităţile militare nu s-au mai îngrijit de puritatea rândurilor serviciului de supraveghere: au înşfăcat de ici şi de colo oameni de meserie ca să-i trimită pe front, expediind, în schimb, în lagăre soldaţi din unităţile combatante proaspăt ieşiţi din spital, ba încă alegându-i pentru asta pe cei mai obtuzi şi mai lipsiţi de inimă. Uneori şi nişte bătrâni: abia luaţi de pe vatră cu mobilizarea – pe tren şi încoace. Printre aceşti oameni cu mustăţi încărunţite puteai întâlni ţipi cumsecade, defel porniţi contra zekilor, care îţi vorbeau frumos, te percheziţionau într-o doară, nu-ţi confiscau nimic, ba mai şi glumeau cu tine. Nu prezentau plângeri la ştabi şi nici nu-ţi făceau raport ca să fii băgat la carceră. Dar după război au fost demobilizaţi rapid şi n-au mai fost văzuţi nicicând pe Arhipelag.

  Cu totul nereprezentative pentru personalul de supraveghere erau, de asemenea (tot pe timpul războiului), figuri ca studentul „Senin”, despre care am mai vorbit, sau gardianul acela evreu din lagărul nostru de la Kaluga -om între două vârste, cu înfăţişare tipică de civil, foarte calm, defel agasant, care nu făcea rău nimănui. Se arăta atât de puţin strict, încât într-o bună zi mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat: „Spune-mi, ce ai fost în civilie?” Nu s-a ^supărat, m-a privit cu ochii lui liniştiţi şi mi-a răspuns blând: „Comerciant” înainte de a ajunge la noi, slujise, în timpul războiului, în lagărul de la Podolsk, unde, spunea el, în fiecare zi văzuse murind de epuizare câte trei-sprezece-paisprezece deţinuţi (asta înseamnă deja douăzeci de mii de morţi).

  În „trupele” NKVD făcuse, pesemne, războiul, iar acum, după război, trebuia să imagineze o mişcare abilă ca să nu se împotmolească aici pentru totdeauna.

  În schimb, majurul Tkaci, adjunctul responsabilului cu disciplina şi spaima lagărului Ekibastuz, era ca turnat pentru profesia de gardian, de parcă din scutece făcuse slujba asta, de parcă s-ar fi născut o^ dată cu GULAG-ul. Un chip întotdeauna sinistru, sub un smoc de păr negru, îţi era frică să te afli în apropierea lui ori să -l întâlneşti pe o alee din lagăr; nu trecea niciodată pe lângă om fără să-i facă un pocinog: expedierea îndărăt în baracă, corvoadă, confiscare, ameninţări, pedepse, arestare. Chiar şi după apelul de seară, când barăcile erau închise cu lacătul. – Vara, ferestrele zăbrelite rămâneau deschise – Tkaci se furişa neauzit sub fereastră, trăgea cu urechea, apoi se ridica şi apărea deodată în rama ferestrei: toată baraca făcea un pas îndărăt, iar el, în rama aceea, ca o pasăre de noapte neagră, împărţea printre gratii pedepse: pentru că nu se doarme, pentru că se stă de vorbă, pentru că se folosesc obiecte interzise.

  Şi, subit, Tkaci a dispărut pentru totdeauna. Prin lagăr s-a răspândit zvonul (pe care n-am avut cum să -l verificăm, dar rumorile de acest gen sunt, de obicei, întemeiate) că fusese demascat ca fost călău fascist în teritoriile ocupate, drept care fusese arestat şi încasase un pătraş. Era în 1952.

  Cum s-a putut, totuşi, întâmpla ca un călău fascist (care în nici un caz n-avusese posibilitatea să-şi exercite funcţiile mai mult de trei ani) să reuşească, vreme de şapte ani după sfrrşitul războiului, să treacă drept unul din oamenii cei mai bine văzuţi ai MVD?

  * „Escorta trage fără avertisment!” – această incantaţie închide în sine întreg statutul special al escortei, puterea