Scriind „escortă”, folosim cuvântul uzual pe Arhipelag: se mai spunea (în FTL chiar mai adesea) VOHRA sau pur şi simplu „ohra”. Denumirea savantă este „Gardă militarizată” a MVD şi „escorta” nu era decât unul dintre serviciile posibile ale vohrei; mai existau şi altele „de caraulă”, „de zonă”, „de cordon” şi „în divizion”.

  Serviciul de escortă, chiar în vreme de pace, e comparabil cu unul de front Escorta n-are a se teme de nici o anchetă, nu trebuie să dea nici un fel de explicaţii. Oricine trage a fost în drept să o facă. Oricine a fost împuşcat se face vinovat de a fi încercat să evadeze ori să depăşească limita de demarcaţie.

  Iată două asasinate comise în lagărul de la Ortau (înmulţiţi cu numărul lagărelor). Un soldat conducea un grup sub escortă, un prizonier fără escortă se apropie de prietena lui din grup şi începe să meargă alături de ea. „La o parte!” – „Ce, ţi-e ciudă?” O împuşcătură. Mort pe loc. O comedie de proces, soldatul e achitat: a fost ultragiat în exerciţiul funcţiunii.

  De un alt soldat, la postul de gardă, se apropie un zek ţinând în mână foaia de lichidare (a doua zi urma să fie eliberat) şi -l roagă: „Lasă-mă să trec, fug până la spălătorie (în afara zonei), într-un minut sunt înapoi!” – „Nu e voie!” – „Bine, idiotule, dar de mâine voi fi un om liber!” Zekul e curăţat cu un glonte. Soldatul nici măcar n-a fost judecat.

  Or, în toiul muncii, cât de uşor i se poate întâmpla unui deţinut să nu observe aceste crestături pe arbori care alcătuiesc linia punctată imaginară ce nu poate fi depăşită – un cordon forestier suplinind sâfma ghimpată. Uite -l pe Soloviov (fost locotenent în armată): tocmai a doborât un brad şi, înaintând cu spatele, îl curăţă de crengi. Nu vede decât copacul pe care -l doborâse. Soldatul din escortă, „lup de Tanşai”, mijeşte ochii şi aşteaptă, nu-i atrage atenţia zekului – „ai grijă!”. Aşteaptă, şi uite că Soloviov, fără să bage de seamă, depăşeşte limita zonei, continuând să înainteze cu spatele în lungul arborelui. O împuşcătură! Un glonte exploziv, şi plămânul zekului e făcut fărâme. Soloviov e mort, iar lupul de Tanşai primeşte 100 de ruble premiu. („Lupii de Tanşai” erau localnici din raionul Tanşai, situat în apropierea lagărului Burepolom, care, în timpul războiului, s-au angajat pe capete în VOHRA, ca să rămână mai aproape de casă şi să scape de front.)

  Acest raport de supunere oarbă a deţinutului faţă de escortă, dreptul escortei de a folosi oricând glonţul în loc de cuvânt nu poate rămâne fără efect asupra caracterului ofiţerilor din VOHRA şi a vohriştilor înşişi. Viaţa deţinuţilor se află în puterea lor, nu douăzeci şi ore din douăzeci şi patru, e drept, în schimb – total şi temeinic. Pentru ei, băştinaşii n-au nimic comun cu specia umană, sunt doar nişte paiaţe de paie mişcătoare şi leneşe, pe care soarta a vrut ca ei să le numere, să le mâne cât mai repede la lucru şi îndărăt, iar la locul de muncă să le ţină în turmă cât mai compactă.

  Arbitrarul ia proporţii şi mai mari când e vorba de ofiţerii vohrişti. În aceşti locotenenţi cu caş la gură se dezvoltă senzaţia de neagră voluptate că vieţile oamenilor sunt la discreţia lor. Unii sunt doar răi de gură (locotenentul Cioniâi de la Nâroblag), altora propria lor cruzime le dă fiori de plăcere şi o revarsă asupra soldaţilor din subordine (locotenentul Samutin, tot acolo), alţii nu cunosc nici un fel de oprelişte în exercitarea atotputerniciei lor. Comandantul VOHR Nevski (Ust-Vâm, lagpunktul 3) descoperă că i-a dispărut câinele, nu un dulău de pază, ci preaiubitul său câine personal. Se duce să -l caute – în zonă, bineînţeles – şi dă peste un grup de cinci băştinaşi care tocmai tranşau leşul javrei. Scoate pistolul şi pe unul dintre ei îl împuşcă pe loc. (Episodul nu a avut nici un fel de urmări administrative, îa afară de încarcerarea celorlalţi patru în izolatorul disciplinar.) în 1938, la poalele Uralului, pe valea râului Vişera, se dezlănţuie, cu repeziciune de uragan, un incendiu forestier, din pădure până la cele două lagpunkte din apropiere. Ce-i de făcut cu zekiil Vorhiştii trebuiau să se hotărască în câteva minute, n-aveau când să se consulte şi să-şi coordoneze acţiunile. Zekilor nu li s-a dat drumul şi au ars cu toţii de vii. Aşa e mai sigur, în vreme ce, dacă i-ar fi lăsat să părăsească zona şi o parte din ei ar fi evadat, vohriştii ar fi ajuns în faţa tribunalului.

  Sub un singur aspect VOHRA îngrădea energia clocotitoare a ofiţerilor săi: plutonul era unitatea de bază, omnipotenţa lor era limitată la pluton, iar epoleţii – la două stele pricăjite. Promovarea la divizion nu făcea decât să-i îndepărteze de puterea reală din pluton şi reprezenta, din acest punct de vedere, un impas profesional.

  Din această pricină, cei mai avizi de putere şi mai energici dintre vohrişti se zbăteau să treacă în serviciul interior al MVD şi să avanseze abia acolo. O serie de biografii celebre ale GULag-ului provin tocmai din această categorie. Antonov, despre care am vorbit deja. – Părintele „căii moarte” de dincolo de Cercul Polar – provenea dintre gradaţii VOHR şi toată învăţătura lui se limita la patru clase elementare.

  E în afară de orice dubiu faptul că selecţiei gărzii armate a MVD i se acorda o mare însemnătate în minister, iar comisariatele militare aveau instrucţiuni secrete în acest sens. Comisariatele militare, pe care noi le privim cu ochi blajini, desfăşoară o întinsă activitate secretă. De ce, bunăoară, s-a renunţat atât de categoric la ideea trupelor regionale în anii ’20 (proiectul Frunze) şi, dimpotrivă, s-a dat dovadă de mare osârdie în expedierea recruţilor la unităţi militare aflate cât mai departe de locul lor de baştină (azerbai-djenii – în Estonia, letonii – în Caucaz)? Pentru că trupele trebuie să fie străine populaţiei locale, dacă