se poate şi prin rasă (cum s-a putut vedea în 1962 la Novocerkassk). La fel, în selecţia trupelor de escortă, nu fără un gând ascuns, s-a asigurat înrolarea unui număr mare de tătari şi alţi minoritari: cu mai puţină învăţătură şi mai prost informaţi, ei reprezentau pentru stat o comoară, un puternic punct de sprijin.

  Dar recrutarea şi dresajul de factură cu adevărat ştiinţifică ale acestor trape a început abia o dată cu apariţia Lagărelor speciale, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Au fost înrolaţi în trupele VOHR numai băieţandri de 19 ani, care erau supuşi numaidecât unei intense iradieri ideologice. (Vom avea ocazia să ne aplecăm mai îndeaproape asupra acestui tip de escortă.) în anii anteriori, ai fi zis că, din acest punct de vedere, GULAG-ul fusese cam lăsat de izbelişte. Pur şi simplu poporal nostru, în ansamblul său, deşi socialist, nu se dezvoltase până la a atinge nivelul statornic de cruzime care să-i permită să furnizeze o pază de lagăr demnă de acest nume. Compoziţia VOHR era pestriţă şi nu reprezenta zidul de teroare proiectat. Trapele VOHR s-au moleşit inadmisibil mai cu seamă în anii războiului sovieto-german: flăcăii cel mai bine dresaţi (având „un grad înalt de întărâtare”) au trebuit cedaţi pentru front, iar în VOHR au început să se scurgă rezervişti cu sănătatea şubredă, inapţi pentru armata activă, iar prin gradul de întărâtare total nepregătiţi pentru GULag (nu fuseseră formaţi în anii puterii sovietice), în cei mai nemiloşi ani de război şi foamete, această slăbire a VOHR (unde s-a făcut simţită, căci nu pretutindeni a fost cazul) a îndulcit în parte existenţa zekilor.

  Nina Samşel îşi aminteşte de tatăl ei, care, în 1942, la o vârstă destul de înaintată, a fost mobilizat şi trimis să slujească în escorta unui lagăr din regiunea Arhanghelsk. Familia s-a mutat şi ea acolo, „întors acasă de la slujbă, tata ne vorbea cu amărăciune despre viaţa din lagăr şi despre oamenii De treabă pe care-i păzea acolo. Când avea de supravegheat, de unul singur, o brigadă la muncile agricole (iată, o dată în plus, condiţiile din anii războiului: un singur soldat pentru ditamai brigada! Nu înseamnă asta o îndulcire de regim?) îi făceam deseori vizite acolo şi el mă lăsa să stau de vorbă cu deţinuţii. Era foarte respectat printre ei: nu se purta niciodată urât, îi lăsa să meargă unde îl rugau, de exemplu la prăvălie, şi niciunul nu profita ca să evadeze, îmi spuneau: „Eh, dacă toţi soldaţii din escortă ar fi ca tatăl tău!” El ştia că mulţi dintre deţinuţi erau nevinovaţi şi era în permanenţă indignat de nedreptatea asta, dar se arăta astfel numai acasă, îii pluton nu putea spune aşa ceva, l-ar fi dat pe mâna tribunalului.” La sfârşitul războiului, a cerut să fie demobilizat imediat.

  Dar VOHRA din anii războiului nu poate fi judecată după Samşel. ^Dovadă – destinul lui ulterior: în 1947 a fost el însuşi închis pe baza lui 58. În 1950, muribund, a fost eliberat şi, cinci luni mai târziu, şi-a sfârşit zilele printre ai săi.

  După război, această pază cârtitoare s-a mai menţinut un an-doi şi mulţi dintre vohrişti prinseseră obiceiul să-şi numească slujba „termen”: „Când îmi isprăvesc termenul…” îşi dădeau seama că au o slujbă de ruşine, de care nici nu puteau vorbi printre ai lor. În acelaşi lagăr Ortau, un soldat a furat expres un obiect de la KVC, a fost destituit, judecat şi amnistiat la scurtă vreme după aceea. Camarazii lui îl invidiau: „A plesnit-o, al naibii! Bravo lui!”

  Natalia Stolearova îşi aminteşte de soldatul care a arestat-o la începutul unei evadări şi a ţinut ascunsă tentativa ei, aşa că n-a fost pedepsită. Un altul s-a împuşcat din dragoste pentru o deţinută care tocmai fusese transferată, înainte de instituirea regimului cu adevărat sever în lagpunktele feminine, între femei şi soldaţii din escortă se stabileau adesea relaţii bune, amicale, iar uneori chiar de afecţiune. Nici chiar marele nostru Stat nu izbutea să înăbuşe pretutindeni binele şi iubirea.

  Tinerii trimişi pentru a completa formaţiunile de escortă la sfârşitul războiului n-au devenit nici ei peste noapte ceea ce voia GULag-ul. Când, în garda armată de la Nâroblag, s-a produs revolta lui Vladilen Zadornâi (despre care vom mai vorbi), camarazii de aceeaşi vârstă i-au privit rezistenţa cu multă simpatie.

  Un capitol special în istoria pazei lagărelor îl reprezintă paza internă. Căci, vezi bine, încă în primii ani de după revoluţie se proclamase că autosupravegherea reprezintă o datorie a deţinutului sovietic. Ideea fusese aplicată, nu fără succes, pe Solovki, apoi – pe scară foarte largă – la Belomorka-nal şi Volgokanal; orice socialmente apropiat care n-avea chef să tragă la roabă putea obţine o carabină, ca s-o folosească împotriva propriilor lui camarazi.

  Nu vom pretinde că a fost la mijloc cine ştie ce calcul diabolic vizând descompunerea morală a poporului. Ca întotdeauna în ultimele cinci decenii -sovietice – ale istoriei noastre, înalta teorie comunistă şi repenta josnicie morală s-au îngemănat firesc, într-o armonie cum nu se poate mai lejeră. Oricum, din relatările bătrânilor zeki rezultă că gardienii din paza internă erau cruzi cu fraţii lor, avizi de a face carieră, aspirând să se permanentizeze în Slujba lor de jigodii, iar uneori tranşau vechi răfuieli culcându-şi adversarul la păniânt cu un foc de armă.

  Nu, spuneţi-mi: există vreun rău care să nu poată fi inoculat unui popor? Oamenilor? Umanităţii?

  De altfel, lucrul e consemnat în opuri juridice: „în numeroase cazuri, cei privaţi de libertate se achită de obligaţiile lor în materie de pază a coloniilor şi menţinere a ordinii mai bine decât supraveghetorii remuneraţi.”

  Acest citat datează din anii ’30, dar Zadornâi îi confirmă valabilitatea pentru sfârşitul anilor ’40: gardienii din paza internă erau porniţi împotriva camarazilor lor, profitând de cel mai mic pretext formal pentru a putea trage. Să mai notăm că, Parma, tabăra disciplinară de muncă a Nâroblag-ului, era populată exclusiv de Cincizeci şi Opţi, paza internă fiind alcătuită tot din Cincizeci şi Opţi! Politici.

  Vladilen povesteşte despre un gardian