din paza internă, Kuzma, fost şofer, un flăcău numai cu puţin trecut de douăzeci de ani. În 1949, încasase un decar pe baza lui 58-10. Cum să trăiască mai departe? Nu găsise altă cale. În 1952, Vladilen îl găsea deja în paza internă. Slujba lui îl făcea să sufere, spunea că nu va mai putea îndura multă vreme povara carabinei; când era inclus în escortă, adeseori nici nu o încărca. Noaptea plângea, socotindu-se un nemernic vândut, ba, la un moment dat, fusese cât pe-aci să-şi tragă un glonte-n tâmplă. Avea o frunte înaltă şi un chip cu trăsături nervoase. Iubea poezia şi se retrăgea cu Vladilen să recite versuri în taiga. Apoi, din nou la carabină…

  Tot Vladilen a cunoscut şi un alt tip de gardian din paza internă: Alexandr Lunin, om deja între două vârste, cu o coroană de păr alb împrejurul frunţii şi un zâmbet simpatic, de om cumsecade. Făcuse războiul ca locotenent de infanterie, apoi fusese preşedinte de colhoz, încasase un decar (pe baza unui articol de drept comun) pentru că nu cedase comitetului raional partea de recoltă ce i se cerea, împărţind-o cu de la sine putere colhoznicilor. Un om, aşadar. – Semenii lui însemnau pentru el mai mult decât propria persoană. Şi totuşi, la Nâroblag intrase în paza internă, ba chiar obţinuse de la şeful lagpunktuâui Promejutocinaia o reducere de condamnare.

  Limitele fiinţei umane! Oricât te-ai minuna de ele, vor rămâne veşnic de nepătruns…

  Capitolul 21

  LUMEA DIN jurul LAGĂRELOR ÎNTOCMAI cum o halcă de carne putredă duhneşte nu numai la suprafaţă, ci e înconjurată de un nor molecular de miasme fetide, fiecare insulă a Arhipelagului creează şi întreţine în jurul ei o zonă pestilenţială. Această zonă, mai cuprinzătoare decât Arhipelagul însuşi, e un spaţiu intermediar, de transmisie, între mica zonă a fiecărei insule în parte şi Marea Zonă a întregii ţări.

  Tot ce produce mai pernicios Arhipelagul – în relaţiile intemmane, în materie de moravuri, concepţii şi limbă – se prelinge mai întâi, în virtutea legii universale a interpermeabilităţii ţesuturilor vegetale şi animale, în această zonă de transmisie, pentru a invada apoi restul ţării. Tocmai aici, în zona de transmisie, se testează şi se selecţionează de la sine acele elemente ale ideologiei şi culturii de lagăr, care sunt demne să fie asimilate de cultura comună a statului în întregul său. Şi când expresii de lagăr răsună pe coridoarele noii clădiri a MGU ori o damă cu vederi independente din Capitală emite judecăţi tipice lagărelor despre esenţa vieţii, să nu aveţi nici un dubiu: ele au ajuns aici traversând această zonă de transmisie, prin intermediul lumii din jurul lagărelor.

  În vreme ce puterea încerca (ori poate că nu încerca) să-i reeduce pe deţinuţi cu ajutorul lozincilor, al secţiei cultural-educative, al cenzurii poştale ori al ofiţerilor operativi, deţinuţii au reuşit să reeduce ei înşişi – mult mai rapid – întreaga ţară prin intermediul lumii din jurul lagărelor. Odată înstă-pânită pe Arhipelag, filosofia borfaşilor s-a năpustit fără a întâmpina rezistenţă mai departe, acaparând întreaga piaţă ideologică unională, lesne accesibilă în absenţa unei ideologii mai vivace. Apucăturile de lagăr, brutalitatea relaţiilor interumane, platoşa de insensibilitate pe inimi, aversiunea faţă de orice muncă făcută conştiincios – toate acestea au cucerit fără dificultate universul din jurul lagărelor, sfârşind prin a avea repercusiuni profunde în întreaga lume a libertăţii.

  Astfel Arhipelagul se răzbună pe Uniune pentru zămislirea sa.

  Astfel nici o cruzime nu se consumă iară să ne coste.

  Astfel plătim întotdeauna scump goana după ieftin.

  *

  A enumera aceste locuri, aceste aşezări şi cătune e aproape totuna cu a reitera geografia Arhipelagului. Nici o zonă de lagăr nu poate exista izolat, în apropierea ei trebuie să respire o aşezare de oameni liberi. Uneori, o asemenea aşezare, încropită pe lângă un lagăr vremelnic pentru tăieri de pădure, se menţine câţiva ani şi dispare apoi o dată cu lagărul. Alteori prinde rădăcini, i se dă un nume, e dotată cu un soviet local şi o cale de acces, rămânând acolo pentru totdeauna. Iar alteori din aceste aşezări cresc oraşe renumite – un Măgădan, un Norilsk, o Dudinka, o Igarka, un Temir-Tau, un Balhaş, un Djezkazgan, un Angren, un Taişet, un Bratsk, un Sovgavan. Asemenea aşezări supurează nu numai în fundături uitate de lume, ci pe însuşi trunchiul Rusiei, în vecinătatea minelor din Doneţ şi Tuia, a exploatărilor de turbă, a lagărelor agricole. Uneori sunt contaminate şi se integrează în lumea din jurul lagărelor regiuni întregi, cum este Tanşaiul. Şi când un lagăr e injectat în corpul unui mare oraş, fie el şi unul ca Moscova, în jurul lui există de asemenea o lume, dar alcătuită nu din aşezări aparte, ci din indivizii care în fiecare seară îl părăsesc plecând care încotro cu autobuzele sau troleibuzele, pentru a se regăsi a doua zi dimineaţa şi a reintra pe porţile lui (în aceste cazuri, contaminarea exteriorului se produce într-un ritm foarte alert).

  Există şi orăşele cum e Kizelul (pe calea ferată minieră şi metalurgică ce porneşte din Pemi), care şi-au început existenţa înainte de apariţia oricărui Arhipelag, dar apoi s-au trezit înconjurate de puzderie de lagăre şi astfel s-au transformat în capitale provinciale ale Arhipelagului. Un astfel de orăşel respiră plenar proximitatea lagărului: ofiţeri, gardieni şi grupuri de soldaţi din escortă circulă în rânduri strânse pe străzile lui, pe jos sau în vehicule, ca nişte ocupanţi; direcţia lagărului e principala instituţie a oraşului; reţeaua telefonică aparţine nu de oraş, ci de lagăr; traseele autobuzelor duc toate din centru spre lagăr; toţi locuitorii trăiesc pe seama lagărului.

  Dintre capitalele provinciale ale Arhipelagului, cea mai mare e Karagauda. Ea a fost creată şi populată de către deportaţi şi foşti deţinuţi, astfel încât un bătrân zek nici nu poate trece pe stradă fără să dea peste vechi cunoştinţe, în Karaganda există câteva direcţii de lagăr. Iar în jur – îagpunkte cit nisipul pe ţărmul mării.

  Aşadar, cine populează lumea din jurul lagărelor? L) Autohtonii (ei pot să nici nu existe). 2) Vohra –