— Şi toate acestea sunt din vina dumitale şi a altora ca dumneata, începu deodată Bursuc. Aveţi mâinile pline de sânge şi îndrăzniţi să vorbiţi de suflet… E pedeapsa lui Dumnezeu… De ce taci? îl întrebă privindu-l în ochi.

  Ştefan ridică din umeri încercând să zâmbească.

  — Nu mai zâmbi, îl certă Bursuc. Răspunde-mi de ce taci; îţi dai măcar seama că şi din vina dumitale se întâmplă tot ce se întâmplă?

  Şi îi arătă cu mâna câmpia calcinată.

  — Da, spuse Ştefan. Ai dreptate.

  — Nu e nevoie să-mi dai imediat dreptate. Apără-te. încearcă să lupţi împotriva mea, împotriva lui Dumnezeu. Fii bărbat. Nu accepta cu fruntea plecată tot ce-ţi spun eu. Poate eu vreau doar să te încerc, să te ispitesc. îţi aduci aminte de diavol, cum l-a ispitit pe Mântuitor? L-a ridicat în vârful muntelui şi i-a spus: Porunceşte acestor pietre să se prefacă în pâini – şi te vor asculta. Nu ştiu dacă a spus chiar aşa, dar ăsta-i sensul. Dar Iisus a răspuns: Nu numai cu pâine trăieşte omul… Apără-te şi dumneata. Nu te lăsa ispitit…

  — încerc să nu mă las, dar cred că ai dreptate. E şi din vina mea…

  — Ce vină ai dumneata? îl întrerupse Bursuc, cu brutalitate, aproape strigând. Cum ai putea modifica dumneata sistemul solar? Căci ce este altceva seceta decât un fenomen solar? Atunci? Unde poate fi vina dumitale, vina omului? Ce poate face un biet vierme, zvârlit într-un punct infim al sistemului solar?… Apără-te, căci eu te ispitesc, adăugă zâmbind, cu un alt glas. Vreau să te încerc. Vreau să văd dacă te mai poţi mântui… Cine bate, domnule! strigă deodată întorcând capul spre uşă şi ridicând mâna spre Ştefan să nu scoată o vorbă.

  — E doctorul Trandafir. Te poftim la o cafea…

  — Sunt ocupat, răspunse aspru Bursuc. Am o consultaţie duhovnicească. Nu pot veni…

  Apoi se întoarse spre Ştefan.

  — Despre ce vorbeam?… Ah, da, te ispiteam. îţi vorbeam de Iisus şi de Satana… Crezi că a ascultat la uşă? întrebă în şoaptă. Sunt în stare. Dar eu sunt mai viclean ca ei. Eu ştiu să le întorc…

  Rămase câtva timp gânditor, preocupat, cu privirile pierdute pe geam.

  — Ar fi trebuit totuşi să mă duc la ei, vorbi târziu, ca pentru sine. E una acolo care-mi place, o infirmieră; îi spunem Rândunica. O necăjesc mereu, o ispitesc şi pe ea… Ar trebui să mă duc, adăugă hotărându-se brusc.

  Îşi îmbrăcă rasa călugărească şi începu să-şi aranjeze barba pieptănând-o cu amândouă mâinile.

  — Pe dumneata nu te iau. Mi-e frică. Unii sunt cu americanii, alţii sunt de la Siguranţă. Numai eu ştiu cum să mă port cu ei, cum să le vorbesc. Căci sunt înţelept ca şerpii şi blând ca porumbeii.

  În noaptea aceea a dormit la Iaşi, într-un hotel sărăcăcios şi trist de lângă gară. Vagoanele cu grâne şi medicamente îşi continuară drumul spre nord. La Iaşi s-a oprit doar caravana de maşini care trebuia să pornească a doua zi în judeţul vecin. Bursuc a dispărut o jumătate de ceas după ce-au ajuns la hotel, împreună cu o parte dintre medici, era invitat la masă de către reprezentantul Crucii roşii.

  Noaptea era fierbinte şi uscată; de nicăieri nu răzbătea nici o adiere. în văzduh plutea un praf nevăzut şi insistent, care pătrundea încet sub pleoape, se lipea de piele, usca gura, se aduna în gâtlej. în dreptul felinarelor viscoleau roiuri dese de fluturi şi gâze, umbrind lumina ca un zăbranic; se zbăteau câteva clipe lovindu-se în neştire de sticla înfierbântată şi murdară, apoi cădeau pe trotuar şi altele le luau locul, adunându-se din întuneric, îndesându-se necontenit spre lumină, bătând din aripi până la istovire.

  Într-o cârciumă izbuti să găsească puţină pastrama cu o bucată de mămăligă rece şi mancă în silă, apărându-se de muşte, sorbind necontenit din vinul oţetit şi cald. Se reîntoarse la hotel aproape de miezul nopţii. Camera era încinsă şi mirosea a praf amestecat cu creolină. Rămase câteva clipe la fereastră, privind strada. în faţă era o farmacie. Se trudi să descifreze, la lumina oarbă a felinarului, numele proprietarului. Atunci îşi aminti: Voinea fugise la Iaşi cu întreaga subvenţie a Avântului Studenţesc. Pe vremea aceea, Voinea era student în farmacie.

  Auzi târziu bătaia în uşă, dar când se întoarse să deschidă, Bursuc intrase. Transpirase, şi-şi ştergea necontenit obrazul şi barba cu o batistă mare, colorată.

  — Am băut prea mult, spuse lăsându-se să cadă pe scaun. Voiam să mai stau cu dumneata de vorbă. Aici nu ne ascultă nimeni.

  Îşi trase rasa foarte sus peste genunchi, lăsându-şi picioarele goale şi le întinse cât putu de mult, depărtându-le unul de altul ca să le răcorească.

  — Să ştii că eşti în mare primejdie sufletească, adăugă. Spuneai că ai plecat să cauţi o fată…

  — E la Zinca, începu Ştefan aşezându-se pe marginea patului. O cheamă Ileana…

  — Eu te ispitesc, îl întrerupse Bursuc scoţându-şi pachetul şi alegându-şi o ţigară. Gândeşte-te bine ce faci şi ce spui…

  Ştefan se apropie şi-i întinse chibritul aprins.

  — O iubesc de zece ani, reîncepu el coborând glasul, parcă s-ar fi temut să nu-l asculte şi altcineva. O iubesc dar n-am vrut să recunosc. Am minţit-o. I-am minţit pe toţi: şi pe ea, şi pe Ioana, şi in-am minţit şi pe mine. Dar acum mă duc după ea. Cred că numai ea mă poate mântui…

  — Gândeşte-te bine ce spui! strigă Bursuc ameninţându-l cu ţigara. Ai vorbit de mântuire. Nici nu-ţi dai seama ce-ai spus…!

  — Când am s-o reîntâlnesc, am să devin alt om, continuă Ştefan. Fata asta mi-a fost ursită şi n-am înţeles. Am lăsat-o să plece de lângă mine, ăsta a fost păcatul meu. Acum trebuie s-o caut. Aşa mi-a spus şi ea: că am s-o caut