Bursuc îl privi atent, puţin încruntat, fumând cu sete.

  — De ce taci? îl întrebă el târziu. Vorbeşte înainte! Ai curajul! Ai curajul! Mărturiseşte-te…!

  — Am fost nebun, începu Ştefan plecându-şi capul. Din clipa în care am întâlnit-o, am ştiut că era mireasa mea, ursita mea, dar n-am voit să fug cu ea în lume. O iubeam şi pe Ioana. Nu ştiu cum să-ţi explic…, adăugă tulburat.

  — Fii bărbat! îl îndemnă Bursuc. îndrăzneşte…!

  — Aş fi vrut să stea tot timpul lângă mine, să stea mai ales când pictam. Nu ştiu cum să-ţi explic. Aş fi vrut să rămânem acolo, împreună, numai noi doi, în tablou, deşi nu ştiam să pictez, deşi tabloul acela…

  — Vizirul îl întrerupse Bursuc, nu te ascunde după vorbe! Spune-mi adevărul…!

  — E greu să-ţi explic, şopti Ştefan trecându-şi mâna pe frunte. Tabloul acela, nici măcar nu exista. Era numai o pânză acoperită cu fel de fel de culori. Dar era şi Ileana acolo, era şi maşina ei. Erau şi alte multe lucruri pe care nu ştiu cum să ţi le explic…

  Tăcu încurcat şi, ridicându-şi fruntea, îi zâmbi. Bursuc îi susţinu privirea, încruntându-se.

  — Te-ai culcat cu ea? îl întrebă cu o voce groasă, înecată de fum.

  — Da. Acesta a fost păcatul meu. Nu trebuia s-o iubesc aşa. Ea îmi era altfel ursită. îmi era mireasă. Nu trebuia s-o iubesc aşa…

  — Te-ai culcat cu ea, repetă Bursuc visător şi aspru. O iubeai; şi totuşi te-ai culcat cu ea aşa cum te-ai fi culcat cu o curvă…

  — Da. Acesta a fost păcatul meu. O iubeam, o doream, dar nu trebuia s-o fac. Dacă m-aş fi stăpânit, aş fi avut-o şi astăzi. Şi n-aş fi aflat. N-aş fi aflat! repetă şi-şi trecu din nou mâna pe frunte.

  — Ce n-ai fi aflat?

  — N-aş fi aflat că nu-mi fusese credincioasă, că iubise pe altul ştiind totuşi că o iubeam eu, ştiind că mă iubea pe mine. Pentru că mă iubea, mă iubea! repetă el cu exasperare.

  — Se culcase cu altul? izbucni Bursuc în râs. Păi la ce te aşteptai altceva? Toate sunt curve…

  Ştefan ridică brusc capul şi-l privi. Bursuc îi făcu semn cu mâna ca şi cum ar fi vrut să-l oprească.

  — Eu te ispitesc! strigă. Bagă bine de seamă. Nu te lăsa! Apără-te! Apără-te, luptă cu mine, luptă cu Dumnezeu…!

  — Atunci, când am ştiut, parcă mi-ar fi ucis sufletul, reîncepu Ştefan tulburat. Credeam că dacă îmi era ursită, dacă era mireasa mea, n-ar fi putut iubi pe altul după ce aflase că mă iubeşte pe mine. Credeam că trebuia să mă aştepte pe mine, că orice s-ar fi întâmplat în viaţa ei, trebuia să mă aştepte. Să îmbătrânească lângă mine, să-şi strice viaţa, dar să nu mă uite, pentru că eu nu o uitam…

  — Erai nebun! murmură Bursuc.

  — Păcatul a fost al meu. Şi dacă n-aş fi căzut în păcat, n-aş fi aflat. întâi şi întâi, pe ea am înşelat-o când ne-am culcat împreună. Trebuia să am credinţă, să nădăjduiesc – şi să aştept. N-am avut destulă credinţă. Era ca o icoană pentru acest nine, netul mine, şi aşa ar fi trebuit să rămână. Dincolo de viaţă, dincolo de timp. Aşa visam să rămână: înaltă, pură, neîntinată, ca o icoană a Maicii Domnului.

  — Ce grozăvie! strigă Bursuc răsucindu-se pe scaun. Ce nelegiuire…!

  — Voiam să ştiu că cineva poate rămâne neîntinat şi inalterabil pe acest pământ, că cineva poate trăi în afară de Timp, trăind numai pentru mine, jertfindu-şi viaţa pământească pentru ca să pot crede, să mă pot mântui…

  — Te-a întunecat păcatul mândriei, murmură Bursuc. Ţi-ai pierdut sufletul din mândrie…

  — Dar mai era şi altceva! strigă Ştefan nemaiîncercând să se stăpânească. Nu era numai mândrie. Voiam să cred că cineva poate rămâne imaculat pe acest pământ, că Spiritul nu cedează întotdeauna trupului, aşa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunţi şi păcătoşi. Iubeam prea mult Spiritul. E acesta un păcat? Filosofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru… Multă vreme, adăugă coborând din nou glasul, voiam să iubesc şi eu aşa cum iubesc sfinţii…

  — Eşti pierdut, şopti Bursuc. Păcatul mândriei te-a pierdut… Ştefan rămase cu fruntea plecată, privind în gol.

  — Vreau să mă pocăiesc, spuse foarte încet. Dacă crezi în Dumnezeu, iartă-mi greşelile. Dezleagă-mă, părinte, repetă el cu un glas mai ferm.

  Bursuc se apără somnoros de un fluture de noapte care i se tot rotea în jurul capului.

  — Am băut cam mult, spuse el târziu. Nu mai sunt vrednic. Dar am să-ţi găsesc un popă prost, de ţară, şi are să te dezlege…

  Ştefan îl asculta absent, fără să-l privească.

  — Te iau cu mine la Zinca, strigă deodată Bursuc ridicându-se cu greutate din scaun şi clătinându-se pe picioare ca să-şi potrivească rasa. Iar dacă fata aceea te-a aşteptat, vă unesc în faţa lui Dumnezeu. Vă unesc eu, cu mâna mea, căci am darul…

  — Dacă ai darul şi dacă crezi în Dumnezeu, începu Ştefan însufleţindu-se deodată, dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu…

  — Ce cred eu, asta-i altă poveste, îl întrerupse Bursuc. Dar eu îţi vreau binele, că eşti în mare primejdie sufletească…

  Se îndreptă anevoie spre uşă. în prag, întoarse încă o dată capul şi-l privi. Ştefan rămase pe marginea patului.

  — Grozav m-ai întristat, şopti Bursuc. M-ai întristat de moarte…

  Au plecat a doua zi în zori, într-o maşină din fruntea caravanei.

  — Să vorbeşti încet, îi şopti Bursuc. Probabil că şoferul e şi el agent de Siguranţă şi, vrând, nevrând, trage cu urechea.