…Îndată ce-au ieşit din oraş şi soarele a început să se înalţe pe cerul alburiu, au regăsit pământul ars, crăpat, sfărâmat de secetă, cu rari arbori bătrâni despuiaţi de frunze şi cu trunchiurile jupuite până foarte sus de coajă. Curând, praful ridicat de maşina din faţă, care conducea caravana, le împăienjeni vederea. Praful rămânea în aer, neclintit, parcă ar fi fost o plasă nesfârşită susţinută de fire nevăzute de o parte şi de alta a şoselei. Ştefan îşi apăsă batista pe gură şi-şi apropie genele, încercând zadarnic să se apere. Abia adormit, Bursuc începu să tuşească şi se trezi speriat.

  — Mână mai încet, strigă el şoferului, că ne omoară praful.

  — Tot aia e, vorbi şoferul fără să se întoarcă. De-abia într-o jumătate de ceas se aşterne praful aşa cum a fost…

  — Pastele şi Dumnezeii ei de viaţă! murmură Bursuc căutându-şi batista. La răstimpuri se zăreau oameni aşezaţi pe marginea şoselei, cu palmele la ochi ca să se apere de praf. Erau grupuri mici, câte doi, trei bărbaţi cu desagii goi în spate. Unii ţineau de funie câte o vită scheletică, îngenuncheată lângă ei, cu botul sprijinit în praf.

  — Pastele şi Dumnezeii! murmură din nou Bursuc. Au să moară toţi de foame…

  Apoi se întoarse brusc către Ştefan.

  — De ce taci, domnule consilier? spune ceva. Vorbeşte. Vorbeşte-mi despre dragoste şi despre ideal. Vorbeşte-mi despre satul visurilor dumitale!

  — Nu ştiu nimic despre el, începu Ştefan continuând să privească înainte, peste umărul şoferului. Nici măcar nu ştiu exact unde se află… îmi spunea Ileana că aveau o pivniţă mare şi veche, acolo, adăugă el visător. Mă gândeam la pivniţa aceea. E curios că nu mă gândeam la ea, la Ileana. Mă gândeam la pivniţa de la Zinca…

  — Nu prea ai haz, îl întrerupse Bursuc căscând din nou. Credeam că ai să-mi povesteşti ceva mai dramatic şi mai duios…

  Tăcu o clipă, clătinând din cap, melancolic.

  — Mi s-a făcut dor de amintiri duioase, adăugă. Amintiri din satul copilăriei… Ştiam o dată un cântec. Cum dracu' începe?… în-satul-în-care-m-am născut…

  Începu să fredoneze, clătinând mereu din cap, cu pleoapele pe jumătate închise. Dar maşina se opri brusc, zgâlţâindu-l. Un jandarm se apropie de şofer.

  — Ocoliţi satul, îi spuse. Aici s-au împărţit ajutoarele.

  — Ştiam, ştiam! făcu şoferul plictisit şi porni din nou maşina.

  Zări de departe grupurile de ţărani care ieşiseră în marginea satului şi, începând să claxoneze, acceleră. Oamenii priveau maşina prin perdeaua de praf, neîndrăznind să spere, ridicându-şi pe rând căciulile.

  — Cerşetori! murmură Bursuc presându-şi batista pe gură. Nu mai spui nimic? se întoarse, aproape ameninţător, spre Ştefan.

  Dar îi era somn şi încercă din nou să adoarmă, lăsându-şi capul pe spate. Curând începu să sforăie. Ştefan trase oblonul de sticlă şi plecându-se spre şofer, îl întrebă în şoaptă:

  — Cunoşti un sat din judeţul Botoşani, Zinca?

  — Cunosc, răspunse şoferul fără să se întoarcă. E în direcţia noastră, într-acolo mergem…

  — Ce-ţi spune, domnule! strigă Bursuc deşteptându-se. Ce vorbeaţi?

  — îl întrebam încotro mergem. îmi spunea că…

  — Am înţeles, făcu Bursuc clătinând somnoros din cap. Să mă treziţi şi pe mine…

  S-a trezit singur, un ceas mai târziu, simţind că se oprise maşina. După câteva minute sosi camioneta sanitară apoi, la intervale scurte, celelalte maşini şi camioane. Caravana se grupă la marginea satului. La vreo douăzeci de metri se distingea, prin perdeaua de praf, masa compactă de ţărani străjuită de câţiva jandarmi. Primarul se apropiase de camioneta sanitară şi vorbea cu medicii.

  Bursuc se frecă multă vreme la ochi, apoi coborî din maşină şi se îndreptă hotărât spre oameni.

  — Pocăiţi-vă! le strigă el de departe, ridicând braţul foarte sus în aer. Se făcu deodată tăcere.

  — Pocăiţi-vă! strigă din nou Bursuc grăbind pasul. E pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele voastre. Dumnezeu şi-a întors faţa de la voi. Au să vină oamenii diavolului şi au să vă spună unele şi altele, ispitindu-vă precum că Dumnezeu nu există. Dar voi să nu-i credeţi. Dumnezeu există! Ascultaţi-mă pe mine, Dumnezeu există…

  Unul dintre medici se apropie grăbit de el.

  — Nu-i timp acum, părinte. Le vorbiţi oamenilor după ce se împart ajutoarele…

  Bursuc întoarse capul şi-l privi mâniat. Dar recunoscu lângă el pe doctorul Trandafir şi ridică din umeri. Se întoarse încet, plictisit, spre caravană. îl luă pe Ştefan de braţ şi-l trase după el. Pretutindeni mirosea a praf şi a benzină. Ocoliră camioanele şi se îndreptară spre un salcâm care-şi mai păstra încă frunzele firave şi îngălbenite.

  — Ai o ţigară? îl întrebă. Că mi-am uitat pachetul în maşină…

  Dar praful şi fumul îl înecară repede şi începu să tuşească şi să scuipe.

  — Păcat, spuse încet, mai mult pentru sine. Eram inspirat. Le-aş fi vorbit oamenilor din adâncul sufletului. Le-aş fi vorbit de Dumnezeu şi despre căile neînţelese ale adevărului. Pentru că, să ştii de la mine, Viziru, să ştii că Dumnezeu există. Dar noi, oamenii Bisericii, ne-am înrăit şi nu-l mai cunoaştem. Ascultă-mă bine că am să-ţi spun o taină. Multă vreme am crezut şi eu, ca toată lumea, că Dumnezeu nu există, că e o invenţie a popilor. Eram la Seminar; ce dracu' aş fi putut crede altceva?! Doar aveam şi eu ochi de văzut şi minte de înţeles. Am înţeles din Seminar că toată povestea asta cu Dumnezeu şi Iisus Christos e o chestie inventată. Am avut şi probe. Când mergeam la slujbe, eu îmi spuneam în gând: „Afirm sus şi tare că toate acestea sunt nişte poveşti inventate. Afirm că Dumnezeu nu există şi că Iisus Christos nu s-a născut dintr-o fecioară. Afirm! Iar dacă mă înşel cumva, să mi se facă un semn. Să trăsnească din senin, să se mişte o icoană, să