simt o mână nevăzută pe obraz, sau orice altceva.” Te rog să mă crezi, nu s-a întâmplat niciodată nimic. Deci, am avut probe că Dumnezeu nu există.

  Se opri brusc şi scuipă din nou. Apoi rămase cu privirile pironite asupra grupului de ţărani.

  — Şi pe urmă? întrebă timid Ştefan. Pe urmă ce s-a întâmplat?

  — Am avut probe şi mai puternice că Dumnezeu există, reluă Bursuc cu un glas aspru. Probe adevărate, nu prostiile de care-ţi vorbesc popii şi teologii. Am să ţi le spun. Sufletul dumitale e tulburat; ai nevoie de credinţă…

  Dar se întrerupse din nou şi zvârli ţigara cât putu mai departe, în praf. Doctorul Trandafir venea grăbit către ei.

  — Părinte, îi strigă el departe. Dacă vrei, poţi veni să le vorbeşti oamenilor…

  — Acum nu mai am chef. Nu mai sunt inspirat. Trebuia să mă lăsaţi să vorbesc atunci când voia Dumnezeu, nu când catadicsiţi dumneavoastră, medicii.

  — Atunci plecăm, spuse doctorul.

  În maşină, Ştefan aşteptă câtva timp, apoi îl întrebă:

  — Ce fel de probe?

  Bursuc întoarse capul şi-l privi mirat, ca şi cum nu l-ar fi înţeles.

  — Te întrebam ce fel de probe ai avut despre existenţa lui Dumnezeu, vorbi Ştefan.

  — Am să ţi le spun, dar nu aici; astea sunt lucruri de mare taină.

  Apoi îl privi din nou multă vreme, scrutător, cu un zâmbet misterios pe buze, şi izbucni deodată.

  — Vasăzică încercai să mă ispiteşti! exclamă el cu un aer de mare satisfacţie. Voiai să afli probele pe care-mi întemeiez credinţa! Cu alte cuvinte, te aşezai în locul meu; încercai să mă ispiteşti, pe mine, aşa cum te-am ispitit eu… Dar eu ştiu să mă apăr, Viziru. Eu am darul. Pe mine diavolul nu mă dovedeşte. Eu îl ghicesc de departe, îl ghicesc cum vine să mă ispitească, şi îi strig: piei de lângă mine, Satana…

  De-abia a doua zi la apusul soarelui au ajuns la Zinca. Cu un ceas mai înainte maşina lui Bursuc se despărţise de caravană şi pornise, singură, spre lunca Şiretului. Când s-au apropiat, au zărit de departe un grup de oameni adunaţi în marginea satului, parcă i-ar fi aşteptat. Bursuc strigă şoferului să oprească şi sări din maşină.

  — Pe cine aşteptaţi? îi întrebă el.

  Câtva timp, oamenii îl priviră intimidaţi, fără să scoată un cuvânt.

  — Ne mor copiii, şopti târziu o femeie.

  Dar vorbea cu greutate, căci îi căzuseră aproape toţi dinţii. Avea o faţă pământie, cu oasele străpungându-i pielea.

  — Ni s-au prăpădit vitele, adăugă ea.

  Parcă ar fi încercat să zâmbească; figura i se zbârci, luminându-i-se într-un chip neînţeles.

  — Americanii, vorbi atunci cineva. Am auzit că vin prin sate şi aduc mălai… Bursuc îşi roti de mai multe ori privirile pe deasupra lor, nehotărât.

  — Unde vă e preotul? întrebă el în cele din urmă.

  — E bătrân, spuse cineva. Trage să moară.

  — V-a pedepsit Dumnezeu! strigă Bursuc însufleţindu-se deodată. V-a bătut Dumnezeu pentru păcatele voastre. Pocăiţi-vă, căci sunteţi prea păcătoşi. Aveţi mâinile pătate cu sânge…!

  Unul câte unul, oamenii îngenuncheară tăcuţi, neîndrăznind să-şi mai înalţe privirile.

  — Cum vreţi să vă ierte Dumnezeu dacă nu vă pocăiţi? strigă şi mai însufleţit Bursuc. Seceta asta e de la Dumnezeu. Spun unii şi alţii că e un fenomen solar – dar parcă soarele n-a fost făcut tot de Dumnezeu? Nu ascultă şi el de Dumnezeu…?!

  Ştefan coborî din maşină şi, ocolind grupul de ţărani îngenuncheaţi, se îndreptă spre sat. Mergea tot mai repede, cu gura încleştată, privind înaintea lui. Se opri în faţa primei case şi strigă. Nu-i răspunse decât lătratul stins, nefiresc de blând, al unui câine pe care nu-l vedea. Aşteptă câtva timp, apoi se îndreptă spre gospodăria vecină şi intră în curte.

  — E cineva acasă? întrebă.

  Târziu, în dreptul uşii apăru o fetiţă cu părul foarte bălai şi ochii mari, speriaţi, pierduţi în orbitele adânc căscate. îl privi lung, fără să scoată o vorbă.

  — Bună ziua, spuse Ştefan. Aveţi o curte boierească, aici, la Zinca? Ai auzit de nişte cucoane bătrâne care au un conac?

  Fetiţa continua să-l privească fix, parcă tot mai speriată.

  — Nişte cucoane bătrâne şi o domnişoară tânără, Ileana? vorbi din nou Ştefan. Ileana Sideri? O domnişoară frumoasă, oacheşă, cu părul negru? Care stă mai mult în străinătate…?

  Apoi se întrerupse brusc şi se apropie de fetiţă.

  — Mă auzi? întrebă el încet. înţelegi ce-ţi spun? Fetiţa dădu din cap, dar se retrase speriată spre uşă.

  — Ai auzit de o cucoană, Alice Creţulescu, şi de o duduie, Ileana Sideri? Şi de un conac boieresc care avea o pivniţă veche şi adâncă?

  Fetiţa clătină din nou din cap şi întinse braţul, arătând peste sat.

  — E acolo, spuse ea foarte încet.

  Ştefan simţi cum i se goleşte inima de sânge. Gura fetei era pământie, uscată, cu un singur dinte crescut nemăsurat. Scoase repede portmoneul şi-i întinse câteva bancnote, apoi ieşi din curte şi începu să alerge. Mult timp nici nu-şi dădu seama că se roagă în gând, că repetă în neştire frânturi din rugăciunile pe care le auzise în copilărie şi pe care nu ştia că şi le mai aminteşte încă. Din când în când, auzea acelaşi lătrat lihnit de câini care trăgeau să moară. La capătul satului întâlni un om rezemat de gard, care-l privi indiferent, parcă nu l-ar fi văzut.

  — Mai e mult până la conac? îl întrebă.

  — E acolo, răspunse ridicând braţul şi arătându-i-l. Dar nu mai e nimeni. L-au ars oamenii…

  Cu un efort, se ridică sprijinindu-se de gard, şi-i arătă încă o dată. Se vedeau, nu prea departe, un grup de arbori uscaţi şi câteva ziduri.

  — Eşti de-aici din sat? întrebă Ştefan. O cunoşti pe duduca Ileana? Omul clătină din cap, zâmbind.

  — O cunosc, spuse.