— Vorbește, vorbește! îl întrerupse faraonul. Pe chipul lui nu se putea însă citi dacă cele spuse îi stârniseră curiozitatea, ori dacă era revoltat de minciunile auzite.

— Țările acestea au perle, pietre scumpe, aur, aramă, grâne, flori și fructe dintre cele mai ciudate. Au, în sfârșit, păduri în care luni întregi poți rătăci printre copaci mai groși decât coloanele templelor voastre, mai înalți decât palmierii. Iar poporul acestor ținuturi e simplu și blajin. Dacă luminăția-ta ar trimite acolo, cu corăbiile, două din unitățile sale militare, ar putea cuceri o bucată de pământ mai întinsă decât tot Egiptul, mai bogată decât tezaurul din Labirint. Mâine, dacă luminăția-ta îngăduie, îi voi trimite țesături de-ale lor, obiecte de lemn și de bronz. Îi voi trimite, de asemenea, două boabe din minunatele lor balsamuri, prin care, celui care le înghite i se deschid porțile veșniciei, putând atinge fericirea de care numai zeii au parte.

— Trimite-mi țesături și lucruri de-ale lor, îl întrerupse faraonul. Cât despre balsamuri… n-am ce face cu ele! De veșnicie și de zei ne vom bucura destul după moarte.

— Iar departe, foarte departe, la răsărit de Asiria, urmă Hiram, se întind împărății și mai uriașe, cu două sute milioane de locuitori.

— Ce ușor te joci cu milioanele! zâmbi faraonul.

Hiram duse mâna la inimă.

— Jur, glăsui el, pe duhurile strămoșilor și pe cinstea mea, că spun adevărul!

Faraonul tresări; jurământul acesta, atât de solemn, îl puse pe gânduri.

— Vorbește… zise el, vorbește mai departe.

— Împărățiile astea, continuă fenicianul, sunt foarte ciudate. Sunt locuite de oameni cu ochi pieziși și cu pielea galbenă. Popoarele lor au un împărat, numit fiu al cerului, ce cârmuiește prin mijlocirea unor înțelepți, care nu-s însă preoți și nici n-au marea putere a celor din Egipt. Altminteri, popoarele acestea seamănă cu egiptenii. Își cinstesc strămoșii și poartă o deosebită grijă rămășițelor lor. Folosesc o scriere asemănătoare celei folosită de preoții voștri. Poartă însă veșminte lungi, din țesături necunoscute la voi, au sandalele ca niște lavițe mici, iar capul și-l acoperă cu niște cutii cu vârful țuguiat. Tot așa sunt și acoperișurile caselor lor, ascuțite și cu marginile ridicate în sus. La popoarele acestea ciudate cresc un soi de păioase, mai rodnice decât grâul egiptean și din care fac o băutură mai tare ca vinul. De asemenea, mai au o plantă ale cărei frunze dau tărie mădularelor, voioșie cugetului și-ți îngăduie chiar să te lipsești de somn. Au hârtie, pe care. Știu să o împodobească cu zugrăveli colorate și un fel de lut care, după ce e ars, se face străveziu ca sticla și sună ca metalul. Mâine, dacă luminăția-ta îngăduie, îți voi trimite câteva din minunățiile acestor popoare.

— Hiram, poveștile tale sunt ciudate, zise faraonul. Nu văd însă legătura dintre ciudățeniile lor și canalul pe care vreți să-l săpați.

— Îți voi răspunde pe scurt, zise fenicianul. Când canalul va fi gata, toate corăbiile feniciene și egiptene vor pluti spre Marea Roșie, iar de acolo mai departe și, peste câteva luni, vor ajunge până la împărățiile acestea bogate, la care pe uscat este aproape cu neputință să pătrunzi.

Și luminăția-ta, spuse el cu ochi scânteietori, nu vezi oare comorile ce le vom găsi acolo? Aur, pietre scumpe, grâne, lemn? Jur, stăpâne, urmă el cu însuflețire, că atunci vei avea aur cu mult mai multă ușurință decât astăzi aramă, că lemnul va fi mai ieftin decât paiele, iar un sclav va costa mai puțin decât o vacă. Îngăduie-ne numai, stăpâne, să săpăm canalul și dă-ne în arendă vreo cincizeci de mii din soldații tăi…

Ramses se însufleți și el.

— Cincizeci de mii de soldați! repetă el. Dar ce-mi dați în schimb?

— I-am spus luminăției-tale: o mie de talanți în fiece an pentru dreptul de-a face lucrările și cinci mii pentru muncitorii pe care-i vom hrăni și plăti noi înșine.

— Și-i veți speti cu munca?

— Să ne ferească zeii! exclamă Hiram. Nu-i doar de niciun folos să ni se prăpădească muncitorii. Soldații luminăției-tale nu vor munci mai mult la canal decât muncesc astăzi la fortificații ori la pietruirea drumurilor. Dar câtă faimă pentru luminăția-ta! Ce venituri pentru visteria statului! Câte foloase pentru Egipt! Cel mai sărac țăran va putea să aibă coliba lui de lemn, câteva vite, lucruri în casă și chiar un sclav. Niciun faraon n-a ridicat statul atât de sus și n-a înfăptuit o atât de uriașă faptă. Ce însemnătate au oare piramidele, moarte și nefolositoare, față de acest canal ce va înlesni aducerea comorilor din lumea întreagă?

— Și va trebui să am o armată de cincizeci de mii de ostași la hotarele din răsărit?

— Firește! exclamă Hiram. Față de forța asta, a cărei întreținere n-o să vă coste nimic, Asiria nu va cuteza să-și întindă mâna asupra Feniciei.

Planul era atât de amețitor și făgăduia atâtea câștiguri, încât Ramses al XIII-lea simți cum i se învârtește capul. Se stăpâni, însă, și spuse:

— Hiram, făgăduielile tale sunt frumoase. Atât de frumoase, încât mă tem să nu ascundă unele urmări mai puțin frumoase. De aceea, trebuie să mă gândesc eu însumi adânc asupra lor și să mă sfătuiesc cu preoții.

— Ei nu vor consimți niciodată de bunăvoie! strigă Hiram. Deși – să-mi ierte zeii cutezanța – sunt sigur că, dacă puterea supremă de stat ar trece astăzi în mâinile preoților, peste câteva luni ne-ar chema chiar ei să începem construcția.

Ramses îl privi cu dispreț:

— Bătrâne, lasă-mi mie grija de a-i face pe preoți să fie supuși, iar tu adu-mi dovezi că tot ce ai spus este adevărat. Aș fi un rege tare neputincios, dacă n-aș fi în stare să înlătur piedicile ridicate între voința mea și interesele statului.

— Ești, stăpâne, șopti Hiram ploconindu-se până