Era noaptea târziu. Fenicianul își luă rămas bun de la faraon și, împreună cu Tutmozis, părăsi palatul. A doua zi, îi trimise prin Dagon o lădiță cu fel de fel de bogății din țările necunoscute. Faraonul găsi statuete de zei, țesături și inele indiene, bucăți mici de opium, iar în altă despărțitură o mână de orez, frunze de ceai, două cești de porțelan pictate și mai multe desene făcute pe hârtie și lucrate în culori și tuș.

Cercetă totul cu cea mai mare atenție și-și mărturisi că nu văzuse încă așa ceva. Nici orez, nici hârtie, nici portrete de oameni purtând pălării țuguiate și având ochii oblici. Acum nu se mai îndoia de existența unei împărății noi, unde totul trebuia să fie altfel decât în Egipt: munții, arborii, casele, podurile, corăbiile…

„Și împărăția asta există, desigur, de secole, se gândi el, preoții noștri au cunoștință de ea, îi știu bogățiile, dar nu pomenesc de ele. Sunt niște trădători, firește, care vor să îngrădească puterea statului și să-i sărăcească pe faraoni, ca să-i răstoarne apoi de pe înălțimea tronului. Dar, o, strămoși și urmași ai mei! Vă iau pe voi drept mărturie că voi pune capăt acestor nemernicii. Voi înălța înțelepciunea, dar voi nimici fățărnicia și voi da Egiptului de ajuns timp ca să răsufle.” Gândind astfel, faraonul ridică ochii și-l zări pe Dagon; aștepta porunci.

— Lădița are în ea lucruri nespus de curioase, îi zise el cămătarului, dar nu asta am vrut eu de la voi.

Fenicianul se apropie pe vârful degetelor și, îngenunchind în fața faraonului, șopti:

— Când luminăția-ta va binevoi să semneze înțelegerea cu Hiram, Tirul și Sidonul vor pune la picioarele tale toate comorile lor.

Ramses își încreți sprâncenele. Nu-i plăcea îndrăzneala fenicienilor, care cutezau să-i pună condiții. Răspunse deci, rece:

— Mă voi gândi și-i voi răspunde lui Hiram. Poți pleca, Dagon.

După ieșirea fenicianului, Ramses căzu din nou pe gânduri. Și mintea sa începu să se frământe.

„Neguțătorii ăștia, își spuse el, mă socotesc unul de-ai lor. Îndrăznesc chiar să-mi arate, de departe, sacul cu aur, silindu-mă să iscălesc înțelegerea. Nu știu dacă vreun faraon le-a îngăduit vreodată atâta îndrăzneală. Trebuie să-mi schimb purtarea. Oamenii care cad cu fața la pământ înaintea trimișilor lui Assar nu-mi pot spune mie: «Iscălește și-apoi vei primi». Șobolani nerozi de fenicieni! Abia v-ați furișat în palatul faraonului și-l și socotiți gaura voastră!”

Cu cât se gândea mai mult, cu cât își amintea mai bine purtarea lui Hiram și a lui Dagon, cu atât îl cuprindea o și mai crâncenă mânie.

„Cum îndrăznesc, cum îndrăznesc ei să-mi pună condiții?”

— Hei Tutmozis! strigă faraonul.

Acesta se ivi de îndată.

— Ce poruncești, stăpâne?

— Trimite un oștean mai tânăr la Dagon să-l înștiințeze că nu mai e creditorul meu. E prea prost pentru o atât de mare cinste.

— Și cui îi vei da cinstea asta?

— Nu știu încă. Va trebui să găsim pe cineva din rândurile neguțătorilor egipteni sau greci. La urma urmelor, vom cere sprijinul preoților.

Vestea străbătu toate încăperile palatului și în mai puțin de un ceas zbură până la Memfis. În tot orașul se spunea că fenicienii au căzut în dizgrația faraonului, iar spre seară, mulțimea se porni să prade prăvăliile veneticilor disprețuiți.

Preoții răsuflară. Herhor îi făcu chiar o vizită lui Mefres și-i zise:

— Inima mea simțea că stăpânul își va întoarce fața de la păgânii care sug sângele poporului. Ar trebui, socot eu, să-i arătăm recunoștință.

— Și să-i deschidem, poate, chiar porțile comorilor noastre? întrebă aspru cucernicul Mefres. Nu te grăbi, prea cinstite… I-am ghicit gândurile tinerelului ăstuia și va fi vai de noi de-i vom îngădui o singură dată să ne cârmuiască el pe noi.

— Dar dacă rupe legăturile cu fenicienii?

— Va fi în câștig, fiindcă nu le va mai plăti datoriile, răspunse Mefres.

— Eu cred, spuse Herhor după o clipă de gândire, că a venit clipa să ne căpătăm iarăși bunăvoința tânărului faraon. E aprins la mânie, dar știe, totuși, să fie recunoscător. M-am încredințat de lucrul acesta.

— Câte vorbe, atâtea greșeli! îl întrerupse Mefres. În primul rând, prințul nu-i încă faraon, fiindcă n-a fost încoronat în templu. În al doilea rând, nu va fi niciodată un faraon adevărat, fiindcă disprețuiește consacrarea arhi-sacerdotală. Și-apoi, nu noi avem nevoie de bunăvoința lui, ci el are nevoie de bunăvoința zeilor, pe care îi hulește la orice pas.

Clocotind de mânie, Mefres se odihni o clipă, apoi continuă:

— A stat o lună de zile în templul Hator, a ascultat înțelepciunea supremă și, îndată după aceea, și-a făcut de lucru cu fenicienii. A mai vizitat, pe deasupra, și templul zeiței Astoret, de unde a răpit-o pe preoteasă, ceea ce e potrivnic rânduielilor tuturor credințelor. Și-a bătut joc, apoi, în văzul lumii, de simțămintele mele pioase. A uneltit cu oameni ușuratici, de teapa lui, și a furat, cu ajutorul fenicienilor, tainele statului. Iar când s-a urcat pe tron, ba nu, am greșit, când s-a urcat pe primele trepte ale tronului, s-a și apucat să-i înfrunte pe preoți, să-i ațâțe pe țărani și pe soldați și să reînnoiască legăturile cu fenicienii, prietenii lui. Ești oare în stare, cinstite Herhor, să uiți toate acestea? Iar de nu le-ai uitat, nu pricepi oare ce primejdii ne amenință din partea băiețandrului ăstuia? El are doar în mână cârma navei statului, ce înaintează printre talazuri și stânci. Cine mă poate încredința că nebunul ăsta, care ieri i-a chemat pe fenicieni, iar azi s-a certat cu ei, nu va săvârși mâine o ispravă care să ducă statul la pieire?

— Ce-i de făcut atunci? întrebă Herhor, privindu-l adânc în ochi.

— Să-i arătăm recunoștință, ar fi o dovadă de slăbiciune din partea noastră.