— Și pe urmă? Ce se va mai întâmpla pe urmă? întrebă Herhor.

— Pe urmă va cârmui statul cum s-o pricepe și va mări armata fără bani, răspunse Mefres pornit.

— Dar… dar dacă armata lui, înfometată fiind, va încerca să jefuiască templele? urmă Herhor să întrebe.

— Ha-ha-ha! hohoti Mefres.

Dar, devenind grav deodată și înclinându-se în fața lui Herhor, spuse pe un ton batjocoritor:

— Aceasta face parte din grijile domniei-tale. Când cineva cârmuiește statul de atâția ani, trebuie să fie pregătit pentru o astfel de primejdie.

— Să zicem, spuse Herhor rar, să zicem că aș găsi mijloace împotriva primejdiilor care ar pândi statul. Dar cucernicia-ta, care ești cel mai vârstnic dintre marii preoți, ai fi în stare oare să preîntâmpini hula ce va fi aruncată asupra castei preoțești și a templelor?

Timp de o clipă, amândoi se priviră drept în ochi.

— Întrebi dacă aș fi în stare? răspunse Mefres. Dacă sunt în stare? Eu nici nu trebuie să încerc. Zeii mi-au pus în mâini un trăsnet ce va nimici pe oricine săvârșește sacrilegiul…

— Sssst! șopti Herhor. Fie precum spui.

— Cu ori fără învoirea adunării preoților, adăugă Mefres. Când corabia se răstoarnă, nu-i vreme să te răfuiești cu lopătarii.

Se despărțiră. Amândoi erau posomoriți. În aceeași seară, fură chemați de către faraon.

Se înfățișară la ceasul fixat, dar nu împreună. Se ploconiră adânc în fața monarhului și fiecare se opri în alt colț, fără să se uite unul la celălalt.

„Să se fi certat oare între ei? gândi Ramses. N-ar strica de loc.”

Peste o clipă, intrară Sem și Pentuer. Atunci Ramses se așeză pe un jilț înalt, arătă celor patru preoți niște taburete joase în fața sa și spuse:

— Măriți preoți! Nu v-am poftit până în clipa asta la sfat, deoarece toate poruncile mele priveau doar treburi ostășești.

— Ai avut tot dreptul, luminăția-ta, îl întrerupse Herhor.

— De aceea, am făcut tot ce-am putut spre a întări într-un timp cât mai scurt puterea de apărare a statului. Am înființat două școli noi pentru ofițeri și am închegat la loc cinci din unitățile militare desființate.

— Ai avut tot dreptul, stăpâne, zise Mefres.

— Despre celelalte îmbunătățiri militare nici nu mai pomenesc, deoarece pe voi, măriți preoți, nu vă privesc lucrurile astea.

— Ai dreptate, stăpâne, rostiră Mefres și Herhor într-un glas.

— Dar mai este încă un lucru, zise faraonul, mulțumit de aprobarea demnitarilor săi, la a căror împotrivire se aștepta. Se apropie ziua înmormântării divinului meu părinte, iar vistieria nu are destui bani.

Mefres se ridică de pe taburetul său și zise:

— Osiris-Mer-amen-Ramses a fost un monarh drept, care a dăruit poporului său liniște îndelungată, iar zeilor slavă. Îngăduie deci, luminăția-ta, ca înmormântarea unui faraon atât de pios să se facă pe cheltuiala templelor.

Ramses al XIII-lea fu cuprins de uimire: era mișcat de omagiul adus tatălui său. Tăcu, ca și cum n-ar fi găsit răspunsul potrivit; apoi, după câteva clipe, zise:

— Vă sunt nespus de recunoscător pentru cinstea ce-o arătați tatălui meu, egalul zeilor. Îngădui funeraliile pe care vreți să i le faceți și, încă o dată, vă mulțumesc nespus. Se opri, își propti fruntea în mână și căzu pe gânduri, ca și cum s-ar fi luptat cu sine însuși. Deodată, ridică fruntea. Fața îi era însuflețită, ochii îi luceau.

— Sunt mișcat de dovada recunoștinței voastre, măriți preoți. Dacă amintirea tatălui meu vă este atât de scumpă, nu veți avea, desigur, nimic nici împotriva mea.

— Luminăția-ta se îndoiește oare de acest lucru? îl întrerupse marele preot Sem.

Așa e, continuă faraonul, v-am bănuit pe nedrept că uneltiți împotriva mea. Dar vreau să dreg totul și voi fi sincer cu voi.

— Fie ca zeii să binecuvânteze, luminăția-ta! zise Herhor.

— Vă voi vorbi deci deschis. Divinul meu tată, din pricina vârstei, bolii și poate a îndeletnicirilor sale preoțești, n-a putut să consacre atâta putere și vreme treburilor statului cât pot eu. Sunt tânăr, sănătos, liber, vreau deci să cârmuiesc și voi cârmui singur. Așa cum războinicul trebuie să-și călăuzească oastea pe propria sa răspundere și după propriul său plan, la fel voi călăuzi și eu statul. Aceasta este voința mea hotărâtă și nu voi renunța la ea. Știu însă că, oricât de încercat aș fi eu, tot nu m-aș putea lipsi de slujitori credincioși, de sfetnici înțelepți. De aceea, vă voi cere uneori părerea asupra feluritelor treburi.

— Doar pentru asta suntem în marele tău sfat, adăugă Herhor.

— Da, așa-i, zise faraonul tot mai însuflețit, mă voi folosi de ajutorul vostru chiar din clipa aceasta, de îndată.

— Poruncește, stăpâne, zise Herhor.

— Vreau să îmbunătățesc traiul poporului egiptean. Dar cum, în asemenea treburi, măsurile prea pripite ar putea aduce pagube, vreau pentru început să-i dăruiesc un lucru mărunt: după șase zile de muncă, cea de-a șaptea să fie de odihnă.

— Așa a fost pe timpul domniei celor optsprezece dinastii. Dreptul acesta este străvechi cât Egiptul, spuse Pentuer.

— Odihna din ziua a șaptea înseamnă cincizeci de zile nelucrătoare pe an de fiecare muncitor; fiecare stăpân va avea deci o pagubă de 50 de drahme. Iar la un milion de muncitori, statul va pierde zece mii de talanți pe an, socoti Mefres. Noi ne-am gândit la asta, în templele noastre! adăugă el.

— Așa-i, zise Pentuer plin de vioiciune. Vor fi pierderi, dar numai în primul an. Fiindcă atunci când poporul își va întări puterile prin zilele de odihnă, în anii următori rodul muncii lui va fi cu mult mai mare.

— E adevărat, răspunse Mefres. Dar, oricum, pentru primul an trebuie să ai cele zece mii de talanți, iar eu socot că