— Ai dreptate, spuse faraonul. Față de schimbările pe care vreau să le fac în statul meu, douăzeci și chiar treizeci de mii de talanți nu vor fi o sumă prea mare. De aceea, adăugă el repede, voi avea nevoie de ajutor din partea voastră, măriți preoți.

— Fiecare năzuință a ta o vom sprijini bucuros prin rugăciunile și procesiunile noastre, preciză Mefres.

— Bine, rugați-vă și îndemnați poporul întru aceasta. Dar, pe deasupra, dați statului treizeci de mii de talanți, spuse faraonul.

Marii preoți tăcură. Faraonul așteptă o clipă, apoi se întoarse către Herhor:

— Taci, sfinția-ta?

— Tu însuți ai spus, stăpâne, că vistieria nu are bani nici pentru înmormântarea lui Osiris-Mer-amen-Ramses. Nu pot ghici dar de unde vom lua cei treizeci de mii de talanți.

— Dar comorile Labirintului?

— Ele sunt ale zeilor și nu pot fi atinse decât în clipa când statul s-ar afla în cea mai mare primejdie, răspunse Mefres.

Ramses al XIII-lea clocoti de mânie.

— Nu țăranii, strigă el lovind cu pumnul în minerul jilțului, ci eu sunt cel ce am nevoie de banii aceștia!

— Luminăția-ta, spuse Mefres, poate în răstimpul unui an să dobândească mai mult de treizeci de mii de talanți, iar Egiptul de două ori pe-atâta.

— În ce chip?

— Nespus de simplu, zise Mefres. Poruncește, stăpâne, să fie alungați fenicienii peste hotare.

S-ar fi putut crede că faraonul se va năpusti asupra cutezătorului preot; se făcu numai palid, buzele începură să-i tremure și ochii îi ieșiră din orbite. Se stăpâni însă într-o clipă și, pe un ton uimitor de liniștit, zise:

— Bine, ajunge… Dacă numai astfel de sfaturi sunteți în stare să-mi dați, mă voi lipsi de ele. Fenicienii au doar semnăturile noastre, care ne silesc să le înapoiem cinstit banii ce ni i-au dat. Oare la asta nu te-ai gândit, Mefres?

— Iertare, luminăția-ta, dar în clipa aceasta mă gândeam la altceva. Strămoșii tăi, stăpâne, nu pe papirus, ci pe bronz și piatră au însemnat că darurile aduse de ei zeilor și templelor sunt și vor fi în veci ale zeilor și ale templelor.

— Și ale voastre, zise faraonul batjocoritor.

— În măsura în care, răspunse temerarul preot, statul îți aparține ție, stăpâne. Păzim comorile acestea și le înmulțim, dar să le irosim n-avem dreptul.

Fierbând de mânie, faraonul părăsi adunarea și se duse în odaia sa. Își dădu seama înspăimântător de limpede de situația în care se afla. Nu se mai îndoia acum de ura preoților. Erau aceiași demnitari amețiți de trufie care anul trecut îi refuzaseră steagul de oaste Menfi și care numai atunci îl făcuseră locțiitor când li se păruse lor că, părăsind palatul, făcuse un act de umilință. Aceiași care îi pândiseră fiecare mișcare și scriseseră înștiințări despre el, dar care lui, moștenitorul tronului, nu-i spuseseră nici măcar despre înțelegerea cu Asiria. Aceiași care îl înșelaseră în templul zeiței Hator, iar lângă Lacurile Sodice îi uciseseră prizonierii, cărora el le făgăduise iertarea. Faraonul își aduse aminte de ploconelile lui Herhor, de privirile lui Mefres, de glasul amândurora. De sub pojghița umilinței răbufnea, în fiece clipă, trufia și disprețul lor. El are nevoie de bani, iar ei îi făgăduiesc rugăciuni, cutezând chiar să-i spună că nu-i el singurul cârmuitor al Egiptului. Tânărul monarh zâmbi fără să vrea; îi venise în minte povestea unor păstori simbriași, care spun stăpânului că n-are dreptul să facă cu turma lui tot ce poftește el. În realitate, nu era însă nimic de râs. Vistieria mai avea poate o mie de talanți, care, judecând după cheltuielile de până atunci, puteau ajunge pentru șapte, cel mult zece zile. Și apoi? Ce vor spune demnitarii, slujbașii și mai ales armata, lăsată nu numai fără plată, ci pur și simplu flămândă? Preoții știau situația în care se afla faraonul, iar dacă nu voiau să-l ajute, însemna că vor să-l piardă. Să-l piardă și încă în răstimp de numai câteva zile, înainte chiar de înmormântarea tatălui său.

Ramses își aminti o întâmplare din copilărie.

Era în școala preoțească. La sărbătoarea zeiței Mut, printre alte petreceri, fusese adus și cel mai vestit măscărici din Egipt. Acesta juca rolul unui om nefericit. Când poruncea, nimeni nu-l asculta, la mânia lui se răspundea prin râsete, iar când, dorind să-i pedepsească pe cei care râdeau de el, pusese mâna pe topor, toporul se rupsese în mâinile lui. În sfârșit, sloboziseră un leu ca să se năpustească asupră-i, iar când eroul, fără apărare, începuse să fugă, se văzuse bine că nu-l fugărea un leu, ci un porc în piele de leu. Copii și dascăli râseră cu lacrimi de aceste întâmplări, în timp ce micul prinț era posomorât; i se făcuse milă de omul care, apucându-se de lucruri mari, se prăbușise în mijlocul batjocurii tuturor.

Întâmplarea aceasta și simțămintele încercate atunci reînviaseră astăzi în mintea faraonului.

„Asta vor să facă din mine!” gândi el.

Îl cuprinse disperarea. Simți că, în clipa când va fi cheltuit ultimul talant, puterea i se va sfârși, iar o dată cu ea și viața.

Deodată însă, gândurile îi luară altă întorsătură. Se opri în mijlocul camerei și cugetă: „Ce rău mi se poate întâmpla? Doar moartea. Voi pleca la slăviții mei strămoși, la Ramses cel Mare. Lor însă nu le pot spune că am pierit fără să mă apăr. După nenorocirile vieții pământești, ar cădea asupră-mi rușinea veșnică”.

Era cu putință ca el, învingătorul de la Lacurile Sodice, să se plece în fața unui pumn de fățarnici, cu care o oștire asiatică nici n-ar avea prea mult de furcă? Așadar, pentru că Mefres și Herhor vor să cârmuiască Egiptul și pe faraon, armata trebuie să sufere de foame, iar un milion de țărani să nu se bucure de odihnă?

Templele nu fuseseră oare ridicate