de către strămoșii lui? Nu le umpluseră ei cu trofee? Și cine a câștigat bătăliile: preoții sau oștenii? Cine are deci dreptul să dispună de aceste comori: preoții, ori faraonul și armata lui? Tânărul monarh ridică din umeri și-l chemă pe Tutmozis. Cu toate că era noaptea târziu, acesta se înfățișă numai decât:

— Știi că preoții n-au vrut să-mi împrumute bani, iar vistieria e goală?

Tutmozis luă poziție de drepți.

— Poruncești, măria-ta, să-i aruncăm în temniță? întrebă el.

— Ai face una ca asta?

— În Egipt nu se află oștean care să șovăie în împlinirea poruncii stăpânului și căpeteniei lui.

— Atunci, vorbi rar faraonul, atunci nu trebuie să întemnițați pe nimeni. Am prea mare încredere în mine și prea mult dispreț pentru ei. Leșul, pe care omul îl întâlnește la drumul mare, nu-l închide într-o ladă ferecată, ci îl ocolește.

— Hienele se închid însă în cușcă, șopti Tutmozis.

— Încă-i prea de timpuriu, răspunse Ramses. Trebuie să fiu binevoitor cu acești oameni, cel puțin până la înmormântarea tatălui meu. Altfel sunt în stare să-i batjocorească în vreun fel mumia și să-i tulbure liniștea sufletului. Mâine te vei duce dar la Hiram și-i vei spune să mi-l trimită pe preotul despre care am vorbit.

— Voi îndeplini porunca. Trebuie însă să-ți amintesc că mulțimea a atacat astăzi casele fenicienilor din Memfis.

— Ce spui! N-ar fi trebuit s-o facă.

— De asemenea, continuă Tutmozis, din clipa în care luminăția-ta i-ai poruncit lui Pentuer să cerceteze starea țăranilor și muncitorilor, se pare că preoții îi ațâță pe nomarhi și pe nobili. Le spun că vrei să ruinezi nobilimea în folosul țăranilor.

— Și nobilimea crede?

— Sunt și de cei care cred. Dar sunt alții care spun fățiș că asta-i o uneltire a preoților împotriva ta.

— Dar dacă aș vrea, într-adevăr, să îmbunătățesc soarta țăranilor? întrebă faraonul.

— Vei face, stăpâne, cum vei crede mai bine, răspunse Tutmozis.

— O, strașnic răspuns, n-am ce zice! exclamă Ramses voios. Fii liniștit și spune nobililor nu numai că nu vor pierde nimic îndeplinind poruncile mele, ci, dimpotrivă, li se va îmbunătăți situația și autoritatea lor va crește. Bogățiile Egiptului trebuie să fie până la urmă smulse din mâinile celor nevrednici și date slujitorilor credincioși.

Faraonul își luă rămas bun de la favoritul său și, mulțumit, se duse să se odihnească. Disperarea de o clipă i se părea acum vrednică de râs. A doua zi, pe la amiază, fu vestit de venirea unor trimiși ai neguțătorilor fenicieni.

— Te pomenești că vor să se plângă de jefuirea caselor lor? întrebă faraonul.

— Nu, răspunse Tutmozis, vor să ți se închine.

Într-adevăr, vreo zece fenicieni, în fruntea cărora se afla Rabsun, veniseră cu daruri. Când apăru faraonul, căzură cu fața la pământ, iar Rabsun spuse că, potrivit unui vechi obicei, cutează să aducă o umilă jertfă la picioarele monarhului care le dă viață, iar averii lor siguranță. Așezară apoi pe mese tăvi, lanțuri de aur și pocale pline cu giuvaeruri. Rabsun depuse la picioarele tronului și o tipsie cu un papirus, în care fenicienii se angajau să dea armatei toate cele de trebuință, în valoare de două mii de talanți. Era un dar bogat, fiindcă, cu tot ce aduseseră fenicienii, făcea laolaltă trei mii de talanți.

Faraonul răspunse foarte binevoitor, făgăduind ocrotirea sa neguțătorilor credincioși, care se despărțiră de el fericiți.

Ramses al XIII-lea răsuflă ușurat. Golirea vistieriei și necesitatea folosirii unor măsuri violente împotriva preoților era înlăturată pentru încă zece zile.

Seara, tot prin mijlocirea lui Tutmozis, veni în odaia faraonului, Hiram. De data aceasta, nu se plânse de oboseală, ci căzu cu fața la pământ și, cu o voce jalnică, îl blestemă pe prostănacul de Dagon.

— Am aflat, zise el, că ticălosul acela a cutezat să reamintească luminăției-tale despre înțelegerea privitoare la canalul spre Marea Roșie. De s-ar prăpădi o dată, nemernicul de el! Lepra să-l mănânce și copiii să-i ajungă porcari! Iar tu, stăpâne, poruncește și, câte bogății are Fenicia, toate le va pune la picioarele tale, fără niciun înscris ori înțelegere. Ce, suntem noi oare asemenea asirienilor ori preoților, adăugă el în șoaptă, ca să nu ne fie de ajuns un singur cuvânt al unui atât de puternic monarh?

— Dar dacă eu, Hiram, ți-aș cere într-adevăr o sumă mare? întrebă faraonul.

— Cât de mare?

— Treizeci de mii de talanți, de pildă.

— Chiar în clipa asta?

— Nu, în timp de un an.

— O vei avea, luminăția-ta, răspunse Hiram fără să stea pe gânduri.

Faraonul fu uimit de atâta dărnicie.

— Bine. Dar trebuie să vă dau zălog…

— Numai de formă, răspunse fenicianul. Ne vei da minele, ca să nu trezim bănuielile preoților. De n-ar fi ei, Fenicia ți s-ar dărui întreagă, fără zălog și fără înscrisuri.

— Dar canalul? Va trebui să semnez de îndată înțelegerea? întrebă faraonul.

— Nu, câtuși de puțin. Luminăția-ta va încheia înțelegerea cu noi când va binevoi.

Lui Ramses i se păru că se înalță în slava cerului. În clipa aceea, simți tot farmecul puterii de faraon – și asta datorită fenicienilor.

— Hiram! zise el, neputându-se stăpâni, vă dau astăzi vouă, fenicienilor, încuviințarea de a construi canalul care va lega Marea Mediterană de Marea Roșie.

Bătrânul căzu la picioarele faraonului.

— Ești cel mai mare rege pe care l-a văzut pământul! strigă el.

— Deocamdată n-ai voie să spui nimănui nimic, fiindcă dușmanii gloriei mele veghează. Dar, ca să fii sigur de făgăduința mea, îți dau inelul acesta. Faraonul își scoase de pe deget inelul împodobit cu o piatră sfințită, pe care era înscris numele lui Horus, și-l puse în degetul fenicianului.

— Averea întregii Fenicii stă la picioarele tale! mai spuse Hiram,