încă o dată, mișcat. Vei făptui, stăpâne, un lucru ce va aduce slavă numelui tău, până când soarele se va stinge.

Faraonul îmbrățișă capul lui cărunt și-l pofti să se așeze.

— Așadar, suntem înțeleși, zise el după o clipă, și nădăjduiesc că înțelegerea noastră va aduce bunăstare și pentru Egipt, și pentru Fenicia.

— Pentru omenirea întreagă! adăugă Hiram.

— Spune-mi acum, prințe, cum de ai atâta încredere în mine?

— Îți cunosc firea nobilă și dacă, stăpâne, n-ai fi faraon, după câțiva ani ai ajunge cel mai de seamă neguțător fenician și căpetenia consiliului nostru.

— Să zicem că așa ar fi, răspunse Ramses. Numai că eu, spre a-mi putea ține făgăduielile, trebuie mai întâi să-i strivesc pe preoți. E vorba de o bătălie, iar rezultatul ei nu e sigur.

Hiram zâmbi și spuse:

— Stăpâne, dacă am fi atât de nelegiuiți și te-am părăsi astăzi, când vistieria ta e goală iar dușmanii cutezători, ai pierde lupta. Fiindcă omul lipsit de mijloace pierde repede curajul, iar de la un faraon sărac, își întorc fața și demnitarii, și supușii, și armata. Dar dacă tu, stăpâne, pe lângă armata și ofițerii tăi, ai aurul și iscoadele noastre, vei avea cu preoții doar atâta necaz cât are elefantul cu scorpionul. De-abia vei pune piciorul pe ei, că vor fi de îndată striviți. Dar asta nu-i treaba mea. În grădină așteaptă marele preot Samentu, căruia i-ai poruncit să vină. Eu mă dau la o parte; acum a sosit rândul lui. De la procurarea banilor, însă, nu mă dau în lături și până la treizeci de mii de talanți poți dispune de pe-acum. Căzu din nou cu fața la pământ și ieși, făgăduind să-l trimită îndată pe Samentu.

Peste o jumătate de ceas, marele preot apăru. Așa cum se cerea unui închinător al lui Set, nu-și rădea barba roșcată, nici părul pletos; avea fața aspră, dar ochii plini de înțelepciune. Se ploconi fără umilință exagerată și suportă liniștit privirea faraonului, care-l sfredelea până în adâncul sufletului.

— Așază-te, îi spuse faraonul.

Marele preot se așeză pe pardosea.

— Îmi placi, zise Ramses. Ai ținută și înfățișare de hicsos, iar hicsoșii sunt cei mai de ispravă soldați ai armatei mele. Apoi îl întrebă pe neașteptate:

— Tu i-ai spus lui Hiram despre înțelegerea preoților noștri cu asirienii?

— Eu, răspunse Samentu, fără să lase ochii în jos.

— Ai fost părtaș la această josnicie?

— Nu. Am tras cu urechea. În temple, ca și în palatele luminăției-tale, zidurile sunt străbătute de canale prin care, chiar din vârful pilonilor, se poate auzi ce se vorbește în subterane.

— Dar din subterane li se poate vorbi celor care se află în odăile de sus? întrebă faraonul.

— Ca și cum zeii ar da sfaturi, adăugă preotul netulburat.

Faraonul zâmbi. Așadar, bănuiala că preoții, și nu duhul tatălui său, îi vorbiseră lui și mamei sale, fusese adevărată!

— De ce ai încredințat fenicienilor o atât de mare taină de stat? întrebă Ramses.

— Fiindcă am vrut să împiedic încheierea unei păci rușinoase și dăunătoare, atât nouă cât și Feniciei.

— Ai fi putut să-l vestești pe vreunul dintre demnitarii egipteni.

— Pe cine? întrebă preotul. Pe aceia care sunt neputincioși în fața lui Herhor sau pe aceia care m-ar fi învinuit înaintea lui și mi-ar fi pregătit o moarte cumplită? I-am spus lui Hiram pentru că el îi cunoaște pe marii noștri slujbași pe care eu nu-i văd niciodată.

— Și de ce Herhor și Mefres au încheiat o asemenea pace? îl cercetă faraonul.

— După părerea mea, oamenii aceștia sunt slabi de minte și au fost înfricoșați de Beroes, marele preot caldeean, care le-a spus că asupra Egiptului va stărui timp de zece ani o mare primejdie și că, începând războiul cu Asiria în timpul acesta, vom fi învinși.,

— Și ei au crezut?

— Se pare că Beroes le-a arătat tot felul de minuni. S-a și înălțat chiar deasupra pământului. Lucru ciudat, firește, dar nu înțeleg de ce să pierdem Fenicia numai fiindcă Beroes știe să se înalțe în văzduh.

— Nici tu nu crezi, așadar, în minuni?

— Depinde de minuni, răspunse Samentu. Se pare că Beroes face într-adevăr lucruri neobișnuite; preoții noștri însă nu fac decât să înșele și poporul și monarhii.

— Urăști casta preoțească?

Samentu își încrucișă mâinile.

— Nici ei nu mă suferă. Și ce-i mai rău e că sunt umilit pentru faptul că-l slujesc pe Set. Dar ce fel de zei or fi aceia cărora trebuie să le miști capul și mâinile cu ajutorul sforilor? Sau ce fel de preoți sunt aceia care se prefac pioși și umiliți, dar au câte zece femei deodată, cheltuiesc mai mult de zece talanți pe an, fură jertfele de pe altare și nu sunt cu mult mai înțelepți decât învățăceii școlii superioare?

— Dar tu iei daruri de la fenicieni?

— Dar de la cine să iau? Numai fenicienii îl cinstesc cu adevărat pe Set și se tem de el să nu le scufunde corăbiile. Iar la noi – doar săracii. Dacă m-aș mulțumi numai cu jertfele lor, am muri de foame, eu și copiii mei.

Faraonul își zise în gând că preotul acesta nu era totuși un om rău, deși trădează tainele templelor. Pe lângă asta, spunea adevărul și părea a fi un om înțelept.

— Ai auzit ceva, întrebă din nou faraonul, despre canalul care va uni Marea Mediterană cu Marea Roșie?

— Da. Sunt câteva sute de ani de când inginerii noștri au întocmit planul.

— Și de ce nu l-au executat până acum?

— Fiindcă preoții se tem să nu pătrundă în Egipt popoare străine, care ar putea să submineze religia și, o dată cu aceasta, veniturile lor.

— E adevărat