— Cât se poate de adevărat. Avem de multă vreme cunoștință despre ele și cam la fiecare zece ani primim de acolo câte un giuvaer, un desen ori altceva.

Faraonul căzu din nou pe gânduri, apoi îl întrebă, pe neașteptate:

— Când te voi face sfetnicul meu, îmi vei sluji cu credință?

— Voi sluji luminăției-tale pe viață și pe moarte. Dar… dacă aș fi sfetnicul tronului, s-ar indigna preoții, care mă urăsc.

— Nu socoți că pot fi răsturnați?

— Și încă nespus de ușor! răspunse Samentu.

— Care ți-ar fi planul, dacă ar fi nevoie să scap de ei?

— Ar trebui să punem stăpânire pe comorile Labirintului, zise preotul.

— Ai nimeri până la ele?

— Am unele indicații; celelalte mijloace le voi găsi, fiindcă știu unde să caut.

— Și mai departe? întrebă faraonul.

— Vor trebui dați în judecată Mefres și Herhor pentru trădarea statului și pentru legăturile lor tainice cu Asiria.

— Dar dovezile?

— Le vom găsi cu ajutorul fenicienilor, răspunse preotul.

— Nu se va ivi de aici nicio primejdie pentru Egipt?

— Niciuna. Acum patru sute de ani, faraonul Amenhotep al IV-lea a răsturnat puterea preoților și a statornicit credința într-un singur zeu, Ra Harmahis. Cu acest prilej, se înțelege, a luat și comorile din templele celorlalți zei. Și se știe că atunci nici poporul, nici armata, nici nobilimea n-au sărit să-i apere pe preoți. Cu atât mai mult astăzi, când vechea credință a slăbit atât de mult!

— Cine l-a ajutat pe Amenhotep? întrebă faraonul.

— Un preot de rând, Ey.

— Dar care după moartea lui Amenhotep al IV-lea i-a moștenit tronul, zise Ramses, uitându-se adânc în ochii preotului.

Dar Samentu răspunse liniștit:

— Ceea ce dovedește că Amenhotep a fost un monarh neputincios, care se îngrijea mai mult de cinstirea lui Ra decât de treburile statului.

— Într-adevăr, ești un adevărat înțelept! zise Ramses.

— Supus luminăției-tale.

— Te numesc sfetnicul meu, zise faraonul. În cazul acesta, nu mă poți vizita pe ascuns, ci vei locui la mine.

— Iartă-mă, stăpâne, dar atâta timp cât preoții din marele sfat preoțesc nu vor fi aruncați în temniță pentru înțelegere cu dușmanii statului, prezența mea în palat poate aduce mai multă pagubă decât folos. Așa că îți voi sluji și îți voi da sfaturi, dar numai în taină.

— Și vei găsi calea care duce la comorile Labirintului?

— Făgăduiesc, măria-ta. Înainte de a te întoarce din Teba, voi izbuti. Iar când vom muta comorile în palat, când vor fi pedepsiți Herhor și Mefres, pe care îi poți apoi ierta, atunci, cu îngăduința luminăției-tale, mă voi putea arăta la față și voi înceta de a mai fi preotul lui Set, care înfricoșează oamenii îndepărtându-i de mine.

— Și socoți ca totul va merge bine?

— O jur pe viața mea! strigă preotul. Poporul te iubește, așa că poate fi ușor răsculat împotriva slujitorilor trădători. Armata îți este supusă, cum n-a fost nici unuia dintre faraoni, de la Ramses cel Mare încoace. Deci, cine se va împotrivi? Pe deasupra, îi ai de partea ta pe fenicieni și banii lor, puterea cea mai mare din lume!

Când Samentu își luă rămas bun, faraonul îi îngădui să-i sărute picioarele și-i dărui un lanț greu, de aur, și o brățară împodobită cu safire. Puțini erau demnitarii care căpătau o atât de mare cinste, după ani îndelungi de slujbă.

Vizita și făgăduielile lui Samentu umplură inima faraonului de curaj. O, de-ar putea obține comorile Labirintului! Cu o mică parte din prețul lor ar scăpa nobilimea de datoriile făcute la fenicieni, ar îmbunătăți soarta țăranilor și ar răscumpăra bunurile zălogite. Și cu câte construcții s-ar îmbogăți statul! Comorile Labirintului ar putea înlătura toate lipsurile în care se zbătea. Ce folos că fenicienii îi oferă un împrumut mare? Banii vor trebui cândva înapoiați, împreună cu dobânzile; iar mai curând sau mai târziu va trebui lăsat în zălog și ce-a mai rămas din pământurile faraonului. Ar putea fi deci vorba doar de amânarea ruinei, nu de ocolirea ei.

Primăvara începu pe la mijlocul lunii Famenut, adică ianuarie. Egiptul întreg căpătă culoarea grâului ce dă colț, iar fâșiile negre ale ogoarelor forfoteau de mulțimea țăranilor, care semănau niprală, mazăre, fasole și orz. În aer plutea mireasma florilor de portocal. Apele se retrăgeau tot mai mult, dezvelind zilnic noi petice de pământ.

Pregătirile pentru înmormântarea lui Osiris-Mer-amen-Ramses erau pe sfârșite. Venerata mumie a faraonului fusese închisă într-un sicriu alb, al cărui capac oglindea credincios trăsăturile mortului. Faraonul, cu ochii săi smălțuiți, părea că privește, iar divinul său chip exprima o tristețe blajină, dar nu după lumea pe care o părăsise, ci pentru oamenii osândiți la chinurile vieții pământești. Pe cap avea tichia egipteană cu dungi albe și albastre, la gât coliere de pietre prețioase, pe piept o amuletă înfățișând un om îngenuncheat și cu mâinile încrucișate iar pe picioare altele, cu chipuri de zei, de păsări sfinte și de ochi neîntrupați, ce priveau parcă din afara mumiei, din văzduh.

Astfel pregătite, rămășițele pământești ale faraonului odihneau pe un pat neprețuit, într-un mic sanctuar de cedru, ai cărui pereți, acoperiți cu inscripții, povesteau despre viața și faptele celui ce odihnea. Deasupra trupului său atârna un minunat uliu cu chip de om, iar lângă pat veghea, zi și noapte, un preot travestit în Anubis, zeul înmormântării, cel cu cap de șacal.

I se mai pregătise, pe deasupra, și un sarcofag greu, de bazalt, care constituia sicriul exterior al mumiei. Sarcofagul avea și el formele și trăsăturile faraonului, era acoperit cu inscripții și cu chipuri de oameni