În cea de-a șaptesprezecea zi a lunii Famenut, mumia, împreună cu sanctuarul și sarcofagul ei, fu transportată din cetatea morților la palat și așezată în sala cea mare. În scurtă vreme, sala se umplu de preoți, de curteni și de slujitori ai fostului faraon, care cântau cu toții imnuri funebre. Femeile plângeau atât de tare, încât bocetele lor se auzeau și pe celălalt mal al Nilului.

— O, stăpâne! O, domnul nostru! strigau ele, de ce ne părăsești? Tu, care erai așa de frumos și așa de bun! Tu, care stăteai bucuros de vorbă cu noi, de ce oare taci acum? îți plăcea tovărășia noastră, iar acum de ce rămâi atât de departe de noi?

În timpul acesta, preoții cântau:

Corul I: „Eu sunt Tum, unul singur.

Corul II: Eu sunt Ra, în cea dintâi strălucire a sa.

Corul I: Sunt zeul din el însuși născut.

Corul II: Care-și dă singur nume și pe care nimeni nu-l oprește printre zei.

Corul I: Cunosc numele marelui zeu care-i acolo.

Corul II: Căci eu sunt marea pasăre Bertu{80}, care vede totul.”{81}

După două zile de bocete și de ceremonii, se opri în fața palatului un car mare, ce semăna cu o luntre. Era împodobit cu capete de berbeci și cu evantaie din pene de struț, iar deasupra baldachinului se înălța vulturul și ureusul, șarpele aurit, însemnul puterii faraonului.

Pe carul acesta fu așezată mumia, cu toată împotrivirea deznădăjduită a femeilor de la curte. Unele se agățau de sarcofag, altele implorau preoții să li-l lase pe bunul lor stăpân, iar altele se zgâriau pe față și-și smulgeau părul, lovindu-i chiar pe cei care duceau sarcofagul.

Țipetele erau îngrozitoare.

În sfârșit, după ce trupul sacru al faraonului fu așezat, carul se urni, în mijlocul mulțimii care umplea un loc imens, între Palat și Nil. Se vedeau printre ei oameni mânjiți cu noroi, zgâriați, îmbrăcați în straie de doliu și care se tânguiau în gura mare. Alături de ei, de-a lungul drumului, se aflau, potrivit ritualului funebru, din loc în loc, numeroase coruri.

Corul I: „Spre apus, spre casa lui Osiris te îndrepți tu, cel mai bun dintre oameni, cel care ai urât prefăcătoria.

Corul II: Spre apus! Omul care iubea atât de mult adevărul, urând minciuna, nu va mai înflori!

Corul cărăușilor: Pășiți spre apus, voi, boilor, trageți carul mortuar, spre apus! Stăpânul vostru vine în urma voastră.

Corul III: Spre apus, spre apus, spre împărăția celor drepți! Locul pe care l-ai îndrăgit geme și plânge după tine.

Mulțimea: Mergi în pace, la Abidos! Ție să ajungi în pace în apusul tieban!

Corul bocitoarelor: O, stăpânul nostru, o, stăpânul nostru, când tu pleci spre apus, plâng până și zeii.

Corul preoților: El, cel mai slăvit dintre oameni, este fericit, fiindcă soarta îi îngăduie să odihnească în mormântul ce și l-a pregătit singur.

Corul cărăușilor: Pășiți spre apus, voi, boilor care trageți carul mortuar. Spre apus! Stăpânul vostru vine în urma voastră.

Mulțimea: Mergi în pace, la Abidos. Mergi în pace la Abidos, spre Marea Apuseană!”{82}

La intervale de câteva sute de pași, cete de oșteni întâmpinau corul prin lovituri surde de tobe și-și luau rămas bun de la faraon prin sunete de trâmbițe sfâșietoare. Nu era o înmormântare, ci un marș triumfal spre împărăția zeilor.

La o oarecare depărtare de car, pășea Ramses al XIII-lea, înconjurat de o mare suită de ofițeri, iar după el venea regina Nikotris, sprijinită de două din femeile de la curte. Nici fiul și nici mama nu plângeau, deoarece știau ceea ce poporul de rând nu știa: că faraonul se află alături de Osiris și este atât de mulțumit de șederea lui în împărăția fericirii, încât n-ar vrea să se întoarcă pe pământ.

După câteva ceasuri de mers, în mijlocul strigătelor neîntrerupte, carul ce semăna cu o luntre fu oprit la malul Nilului. Aici sarcofagul fu mutat pe o corabie adevărată, aurită, împodobită cu sculpturi și picturi și având draperii albe și purpurii.

Femeile de la curte încercară, încă o dată, să smulgă mumia din mâinile preoților; se auziră încă o dată corurile și toate trâmbițele ostașilor. Apoi, regina Nikotris cu un grup de vreo doisprezece preoți urcară pe corabia ce purta mumia; poporul începu să arunce buchete și cununi de flori, iar vâslele porniră să lovească apa.

Ramses al XII-lea își părăsea pentru ultima oară palatul, plutind pe Nil spre mormântul din Teba. În drum, ca un stăpânitor grijuliu, avea să poposească în toate așezările cu faimă, spre a-și lua rămas bun de la ele.

Călătoria ținu foarte mult. Până la Teba erau cam o sută de mile, corabia plutea în susul apei, de-a lungul căreia mumia trebuia să viziteze peste zece temple și să ia parte la slujbe solemne.

După câteva zile de la plecarea lui Ramses al XII-lea spre locul de veșnică odihnă, porni pe urmele lui și Ramses al XIII-lea, pentru ca prin chipul lui să învioreze inimile copleșite de jale ale supușilor, să le primească închinarea și să aducă jertfe zeilor.

Fostul faraon fusese petrecut de toți marii preoți, fiecare în corabia sa, de numeroși preoți vârstnici, de cei mai bogați stăpânitori ai pământurilor și de cei mai mulți dintre nomarhi, așa că noul faraon își mărturisea în gând, și nu fără amărăciune, că suita lui va fi tare puțin numeroasă.

Lucrurile se petrecură însă altfel. Alături de Ramses al XIII-lea veniră toți ofițerii, un mare număr