de demnitari, numeroși nobili mărunți și toți preoții de rând, ceea ce trezi în inima faraonului un simțământ mai degrabă de uimire decât de bucurie. Și asta numai la început. Fiindcă, plutind pe Nil, corabia tânărului faraon fu întâmpinată de un număr atât de mare de bărci mari și mici, bogate și sărace, încât acoperiră aproape toată întinderea apei. În ele se aflau familii întregi de țărani și meșteșugari, neguțători înveșmântați în haine bogate, fenicieni cu straie sclipitoare, navigatori greci și chiar asirieni și hitiți. Mulțimea aceasta nu striga, ci urla; nu se bucura doar, ci părea ieșită din minți. În fiece clipă, cete de trimiși încercau unii după alții să se cațăre pe corabia regească, să sărute pardoseala atinsă de picioarele faraonului, să-i ofere daruri: grâne, o bucată de țesătură, un ulcior obișnuit de lut, câteva păsărele și, mai presus de toate, mănunchiuri de flori. Așa că, mai înainte de a ajunge la Memfis, corabia faraonului trebui să fie deșertată de câteva ori, de darurile primite, ca să nu se scufunde. În același chip se desfășură toată călătoria de la Memfis până la Teba. Iar însuflețirea nebună a mulțimii, în loc să scadă, spori și mai tare. Țăranii își părăseau ogoarele, meșteșugarii atelierele, pentru a se bucura de vederea noului faraon, despre ale cărui planuri umblau multe zvonuri. Așteptau cu toții să vadă schimbări nemaipomenite, deși nimeni nu știa ce anume. Un singur lucru era limpede: asprimea slujbașilor se înmuiase, fenicienii strângeau dările cu mai puțină cruzime, iar poporul egiptean, umil din fire, începuse să ridice capul în fața preoților.

— Numai să ne îngăduie faraonul, spuneau oamenii în cârciumi, pe ogoare, în piețe, și cât ai clipi facem noi rânduială cu sfințiile lor. Din vina lor plătim biruri așa de mari și tot din vina lor rănile de pe spinările noastre nu se vindecă niciodată.

Spre miazăzi de Memfis, la o depărtare de șapte mile, printre culmile munților libieni, se întindea ținutul Piom sau Fayum, ținut cu totul neobișnuit, fiindcă-l făcuse mâna omului. Cândva fusese aici un deșert desfundat și înconjurat de amfiteatrul unor munți pleșuvi. De-abia cu 3500 de ani înainte de era noastră faraonul Amenhemat întocmi planul cutezător de a-l preschimba într-un ținut rodnic. În acest scop, izolă partea răsăriteană a deșertului, înconjurând-o cu un dig puternic, înalt cât o casă cu un etaj, gros la temelie de aproape o sută de picioare și lung de peste patruzeci de kilometri.

Se formă astfel un rezervor ce putea primi vreo trei miliarde de metri cubi, adică trei kilometri cubi de apă, și a cărui suprafață ocupa cam trei sute de kilometri pătrați. Rezervorul acesta slujea la irigarea a două sute de mii de hectare și, pe deasupra, în timpul revărsării fluviului, absorbea prisosul de apă, ferind o bună parte a Egiptului de inundații neașteptate.

Uriașa concentrare de ape, numită lacul Moeris, era socotită una din minunile lumii. Datorită ei, o vale pustie fusese prefăcută în ținutul rodnic al Piomului, unde trăiau aproape două sute de mii de locuitori înstăriți. În provincia aceasta, alături de palmieri și de grâu, erau cultivați cei mai frumoși trandafiri, a căror esență era vestită și dincolo de hotarele Egiptului.

Existența lacului Moeris era legată de o altă minune a muncii inginerilor egipteni, – de canalul lui Iusuf.

Lat de două sute de picioare, canalul acesta se întindea pe o distanță de câteva zeci de mile, în partea de apus a Nilului. La două mile de fluviu, canalul slujea la irigarea pământurilor din vecinătatea munților libieni, ducându-și apele până la lacul Moeris.

În jurul ținutului Piom, se înălțau câteva piramide vechi și un mare număr de morminte obișnuite. La hotarul răsăritean al ținutului, în apropiere de Nil, se afla vestitul Labirint (Lopero-hunt). Construit tot de Amenhemat, în forma unei potcoave uriașe, ocupa o bucată de pământ lungă de o mie de picioare și lată de șase sute. Edificiul cuprindea cel mai mare tezaur al Egiptului. În el se aflau mumiile multor faraoni glorioși, precum și ale unor preoți, căpetenii de oști și constructori de seamă. Tot aici se găseau rămășițele pământești ale animalelor venerate, îndeosebi ale crocodililor. În sfârșit, aici era păstrată avuția statului egiptean, strânsă timp de secole și despre care cu greu ne putem face astăzi o idee.

Labirintul nu era nici inaccesibil din afară, nici prea din cale afară de păzit. Toată straja lui o alcătuia o mică ceată de oșteni ai castei preoțești și câțiva preoți, a căror cinste fusese pusă la încercare. Siguranța tezaurului era dată în realitate de faptul că nimeni, în afara câtorva persoane, nu știa în care din cele două etaje ale Labirintului, de deasupra ori de sub pământ, putea fi găsit, un etaj având o mie cinci sute de încăperi.

Fiecare faraon, fiecare mare preot, în sfârșit, fiecare mare vistiernic și judecător avea datoria, îndată după preluarea slujbei, să vadă cu ochii lui comorile statului. Cu toate acestea, nu numai că niciunul dintre acești mari demnitari n-ar fi nimerit, dar nici măcar n-ar fi putut ghici unde se află comoara: în corpul principal ori în vreuna din aripi, deasupra sau dedesubtul pământului.

Unii își închipuiau că tezaurul se află de fapt sub pământ, departe de Labirintul propriu-zis. Alții credeau că-i sub fundul lacului, ca să poată fi inundat la nevoie. Dar demnitarii statului nu-și băteau capul cu asemenea treburi, știind că omul ispitit de avuțiile zeilor săvârșește un sacrilegiu care-i atrage pieirea. N-ar fi fost totuși cu neputință ca vreun profan să izbutească a descoperi locul tezaurului, dacă cumva gândurile nu i-ar fi fost paralizate de frică. Primejdia, pentru omul și familia celui ce ar fi cutezat să dezvăluie o taină atât de mare, lăsându-se pradă unor porniri păgâne, era moartea pământească și cea veșnică.

Sosind aici, Ramses al XIII-lea vizită mai întâi ținutul Fayum, ce semăna cu o căldare adâncă, în al cărei fund era lacul și care avea în loc de