munți, maluri. Oriunde își îndrepta privirea, pretutindeni întâlnea verdele plin de sevă al ierburilor împestrițate de flori, grupuri de palmieri, crânguri de smochini și de tamarini, în care, de la revărsatul zorilor și până la asfințitul soarelui, răsuna ciripit de păsări și glasuri omenești pline de voioșie. Aici se afla cel mai fericit colț al Egiptului.

Poporul îl primi pe faraon cu cea mai mare însuflețire. El și suita lui fură încărcați de flori. I se dăruiră câteva ulcioare cu cele mai rare parfumuri, precum și aur și pietre prețioase prețuind mai bine de zece talanți.

Faraonul petrecu două zile în ținutul acesta minunat, unde bucuria înflorea parcă pe arbori, plutea în văzduh și se scălda în undele lacului. Își reaminti însă că trebuie să viziteze Labirintul.

Cu părere de rău, părăsi Piomul. Călătorind mai departe, își tot întorcea mereu capul în urmă. Deodată, atenția îi fu atrasă de o clădire uriașă cenușie, ce se ridica pe o înălțime.

La poarta eternului Lope-ro-hunt, fu salutat de un grup de preoți cu înfățișare de asceți, precum și de o mică ceată de ostași cu bărbile și capetele rase.

— Oamenii ăștia seamănă a preoți! exclamă Ramses.

— Fiecare dintre ei a primit consacrarea obișnuită, iar căpeteniile – pe cea superioară, răspunse marele preot al Labirintului.

Cercetându-i atent pe acești oșteni ciudați, care nu gustau carne și trăiau în celibat, faraonul descoperi istețime și o vigoare potolită pe chipurile lor, dându-și totodată seama că sacra lui persoană nu va produce nicio impresie în locul acesta.

„Sunt tare curios să știu cum se va strecura Samentu aici” cugetă faraonul.

Înțelese că nimeni nu-i poate speria și nici cumpăra pe oamenii aceștia. Pe fețele lor se citea atâta siguranță, ca și cum fiecare ar fi avut la îndemână cete întregi de duhuri invincibile.

„Vom vedea, își spuse el în gând, dacă grecii și asiaticii mei se vor înfricoșa în fața acestor bărbați pioși. Din fericire, sunt atât de sălbatici, încât nici nu le pasă de mutrele lor solemne”.

La cererea preoților, suita lui Ramses al XIII-lea rămase în fața porții, oarecum sub privegherea soldaților cu capetele rase.

— Să-mi las și spada aici? întrebă faraonul.

— Nu ne încurcă de loc, răspunse căpetenia paznicilor.

Pentru un asemenea răspuns, tânărului faraon i-ar fi plăcut cel puțin să-l plesnească cu latul spadei pe piosul bărbat. Dar se stăpâni.

După ce străbătură curtea imensă, cu două rânduri de sfincși, faraonul și preoții intrară în corpul principal al edificiului. Aici, într-un vestibul foarte larg, dar cam întunecos, se aflau opt uși.

Paznicul întrebă:

— Prin ce ușă dorește luminăția-voastră să ajungă la tezaur?

— Pe unde se ajunge mai repede.

Fiecare dintre cei cinci preoți luă câte două legături cu torțe. Unul dintre ei aprinse una. Lângă acesta mergea căpetenia paznicilor, care ținea în mână un șir lung de mici amulete pe care se vedeau niște semne. În urma lui venea Ramses, înconjurat de ceilalți trei preoți.

Căpetenia paznicilor coti spre dreapta: intrară într-o sală mare, ai cărei pereți și coloane erau acoperite cu inscripții și desene. De aici pătrunseră într-un coridor îngust, ce urca, și ajunseră în altă sală, cu un număr mare de uși. Una din lespezile pardoselii se dădu la o parte, lăsând să se vadă o deschizătură prin care coborâră jos și din nou, printr-un coridor îngust, ajunseră într-o încăpere ce nu avea niciun fel de uși.

Călăuza atinse însă o hieroglifă și peretele din fața lor se dădu în lături.

Ramses vru să-și dea seama de direcția în care se îndreptau, dar în scurtă vreme atenția îi slăbi. Vedea numai că trec repede prin săli mari, încăperi mici, coridoare înguste, că urcă și coboară, că unele săli aveau uși multe iar altele de loc. Observă totodată că, cu fiecare nouă încăpere, călăuza muta o amuletă pe șiragul cel lung și că, uneori, compară, la lumina torței, semnele de pe amulete cu cele de pe pereți.

— Unde suntem acum, întrebă deodată faraonul, în subterană sau deasupra pământului?

— Suntem în puterea zeilor, răspunse vecinul său.

După alte câteva cotituri și coridoare, faraonul zise din nou:

— Cred că am mai fost aici, chiar de două ori.

Preoții nu răspunseră; cel care purta torța lumină însă pe rând pereții și Ramses, uitându-se bine, își mărturisi că încă nu fusese acolo.

Într-o încăpere mică, fără uși, paznicul aplecă torța și faraonul zări pe jos un trup negru, uscat și înfășurat în straie putrezite.

— Acesta, zise paznicul, e leșul unui fenician care, pe timpul dinastiei a XVI-a, a încercat să pătrundă în Labirint, ajungând până aici.

— A fost ucis? întrebă faraonul.

— A murit de foame.

Mergeau de vreo jumătate de ceas, când preotul purtător al torței lumină intrarea unui coridor, unde zăceau de asemenea oseminte uscate.

— Acesta, spuse paznicul, e leșul unui preot nubian care, pe timpul bunicului luminăției-tale, a încercat să pătrundă în Labirint.

Faraonul nu întrebă ce se întâmplase cu el. Avea impresia că se află undeva în adânc și că edificiul îl strivește cu greutatea lui. Nici nu se mai gândea să se orienteze în mijlocul sutelor de coridoare, săli și încăperi. Și nici măcar nu mai dorea să afle prin ce minune se dau în lături pereții de piatră ori se lasă în jos pardoselile.

„Samentu nu va face nimic, își mărturisi în gând, sau va pieri, așa cum au pierit acești doi oameni, despre care va trebui să-i vorbesc”.

Nu avusese încă niciodată un simțământ atât de apăsător de neputință și nimicnicie. Uneori i se părea că preoții îl vor lăsa într-una din încăperile înguste, fără uși. Atunci îl cuprindea desperarea; apuca spada cu mâna și era gata