să-i sfârtece pe toți în bucăți. Dar își aminti deodată că fără ajutorul lor nu va putea ieși de aici și își lăsă capul în jos. O, de-ar putea, măcar pentru o clipă, să vadă lumina zilei! Cât de îngrozitoare trebuie să fie moartea în cele trei mii de încăperi cufundate în beznă!

Inimile eroilor trec prin clipe de adâncă frământare, pe care omul de rând nici nu și le poate închipui.

Mergeau de aproape un ceas, când, în sfârșit, intrară într-o sală joasă, sprijinită de stâlpi octogonali. Cei trei preoți din jurul faraonului se risipiră, iar Ramses văzu cum unul dintre ei se lipește strâns de o coloană, dând impresia că a dispărut înăuntrul ei.

După o clipă, pe unul din pereți apăru o deschizătură îngustă, preoții veniră la locurile lor, iar căpetenia porunci să se aprindă patru torțe. După aceasta, se îndreptară cu toții spre deschizătură și se strecurară prin ea cu băgare de seamă.

— Aici sunt comorile, spuse paznicul edificiului.

Preoții aprinseră repede torțele fixate pe coloane și pe pereți. Ramses văzu un șir de încăperi uriașe, pline cu tot soiul de obiecte de o neprețuită valoare. Fiecare dinastie depunea aici tot ce avea mai rar și mai de preț.

Se puteau vedea care, bărci, paturi, mese, sipete și tronuri de aur sau bătute cu plăci de aur și încrustate cu fildeș, sidef și lemn colorat; erau atât de împodobite, încât zeci de ani de-a rândul le trebuiseră unor meșteșugari iscusiți pentru a le termina. Se aflau și zale, coifuri, platoșe, tolbe bătute cu pietre sclipitoare, ulcioare, bliduri și linguri de aur curat, veșminte și baldachine de neprețuit. Datorită aerului uscat și curat, se păstrau toate de veacuri, neschimbate.

Printre alte lucruri rare, faraonul zări miniatura de argint a palatului asirian, oferită lui Ramses al XII-lea de către Sargon. Marele preot, care-l lămurea de unde provine fiecare dar, se uita atent la chipul lui. Dar în loc de admirație pentru comorile văzute, nu deosebi pe chipul faraonului decât un aer de nemulțumire.

— Spune-mi, întrebă Ramses pe neașteptate, care-i folosul adus de comorile astea închise în beznă?

— Pentru vremea când Egiptul s-ar afla în primejdie, ele ar fi de mare folos. Cu câteva din aceste coifuri, care și spade, putem cumpăra bunăvoința tuturor satrapilor asirieni, poate chiar și a regelui Assar, dacă i-am dărui astfel de obiecte pentru sala tronului sau pentru sala lui de arme.

— Ei ar vrea, socot eu, să ne ia totul prin foc și sabie, nu prin bunăvoință, adăugă faraonul.

— Dacă le dă mâna, să încerce! zise preotul.

— Înțeleg… Se vede că aveți un mijloc de distrugere a comorilor. În cazul acesta, însă, nimeni nu se va bucura de ele.

— Nu eu trebuie să-mi bat capul cu aceasta, răspunse preotul. Păzim ceea ce ni s-a încredințat și îndeplinim porunca primită.

— N-ar fi oare mai bine ca o parte din comori să fie folosite la înviorarea vistieriei statului și la scoaterea Egiptului din starea în care se zbate astăzi?

— Lucrul acesta nu-l hotărâm noi.

Faraonul își încreți sprâncenele. Câtva timp, privi obiectele fără prea mare tragere de inimă. În cele din urmă, glăsui din nou:

— Bine. Spui că ele ne pot fi de folos la câștigarea bunăvoinței demnitarilor asirieni. Dar dacă ar izbucni războiul cu Asiria, cu ce am obține grânele, oamenii și armele de la acele popoare care nu știu să prețuiască lucrurile rare?

— Deschideți tezaurul, porunci marele preot.

Preoții se risipiră și de data aceasta: doi dispărură de parcă ar fi intrat înăuntrul coloanelor, iar unul se urcă pe o scară fixată pe un perete și mișcă ceva în jurul unei figuri sculptate. Din nou se traseră în lături aripile unei uși și Ramses pătrunse în tezaurul propriu-zis, o încăpere vastă, plină de obiecte neprețuite. Acolo se aflau butoiașe de lut pline cu pulbere de aur, bucăți de aur așezate ca niște cărămizi și lingouri de aur. Bucățile de argint erau așezate lângă perete, alcătuind un zid larg de câțiva coți și înalt până în tavan. În firide și pe mesele de piatră erau așezate pietre prețioase de toate culorile: rubine, topaze, smaragde, safire, diamante, în sfârșit perle de mărimea alunelor și chiar a oului de pasăre. Cu prețul unora din nestemate se putea cumpăra un întreg oraș.

— Iată avuția noastră în caz de nenorocire, zise marele preot.

— Care-i nenorocirea așteptată de voi? întrebă faraonul. Poporul e sărac, nobilii și curtenii plini de datorii, armata redusă la jumătate, faraonul fără nicio lețcaie. S-a găsit oare Egiptul, vreodată, într-o stare mai jalnică?

— Chiar și mai rea: când hicsoșii au cotropit țara.

— Peste vreo cincisprezece ani, continuă Ramses, ne vor bate chiar și izraeliții, dacă nu le-o vor lua înainte libienii și etiopienii. Iar atunci pietrele astea frumoase, sparte în bucățele, vor sluji la împodobirea sandalelor evreilor și negrilor.

— Fii pe pace, luminăția-ta. La nevoie, nu numai tezaurul, dar chiar Labirintul tot va dispare fără urmă, împreună cu paznicii lui cu tot.

Ramses pricepu până la urmă că avea de-a face cu niște fanatici, al căror singur rost era să împiedice pe oricine să pună mâna pe comorile Labirintului.

Faraonul, așezându-se pe stiva cărămizilor de aur. Întrebă:

— Așadar, păstrați avuția asta pentru zile negre?

— Întocmai, prea luminate stăpâne.

— Bine. Dar cine vă va încredința pe voi, paznici ai comorilor, că zilele acestea, în cazul când vor sosi, au și sosit?

— Pentru asta trebuie strâns marele sfat al egiptenilor de baștină, alcătuit din faraon, treisprezece preoți de rang superior, treisprezece nomarhi, treisprezece nobili, treisprezece oșteni și câte treisprezece neguțători, meșteșugari și țărani.

— Unei astfel de adunări i-ați preda comorile? întrebă faraonul.

— I-am da suma trebuincioasă, dacă întreaga adunare, până la unul, va