— Și ce?

— Și dacă statuia lui Amon din Teba va întări votul.

Ramses își lăsă capul în jos, ca să-și ascundă marea mulțumire. Planul îl avea gata.

„Voi putea convinge și sili adunarea, cugetă el, să ia o hotărâre comună. Socot, de asemenea, că divina statuie a lui Amon va întări hotărârea, dacă preoții lui vor fi împresurați de asiaticii mei.”

— Vă mulțumesc, cucernici bărbați, rosti el cu glas tare, pentru că mi-ați arătat lucruri atât de prețioase, al căror mare preț nu mă împiedică totuși să fiu cel mai sărac dintre regii lumii. Și acum, vă rog să mă scoateți de aici, pe un drum mai scurt și mai lesnicios.

— Urăm luminăției-tale să dăruiască Labirintului încă pe atâtea bogății câte are, răspunse marele preot. În ceea ce privește ieșirea, nu-i decât una singură; tot pe acolo trebuie să ne întoarcem.

Unul dintre preoți îi dădu lui Ramses o mână de curmale, iar altul o sticlă de vin amestecat cu o licoare întăritoare. Faraonul își mai recapătă astfel puterile și porni voios.

— Aș da mult să pot înțelege toate întortocheturile acestui drum ciudat, zise el râzând.

Preotul se opri și zise:

— Te încredințez că nici noi nu ținem minte drumul acesta, deși fiecare dintre noi l-a făcut de vreo cincisprezece ori.

— Atunci, cum îl nimeriți?

— Ne folosim de anumite semne. Dar dacă în clipa asta am pierde vreunul din ele, am muri aici de foame.

În sfârșit, ieșiră în vestibul, iar de aici în curte. Faraonul privi în jur și, ușurat, respiră adânc de câteva ori.

— Pentru toate comorile Labirintului, n-aș vrea să fiu paznicul lor! exclamă el. Mă îngrozește gândul că poți muri în temnițele astea de piatră.

— Dar le și poți îndrăgi, răspunse marele preot zâmbind.

Faraonul mulțumi fiecăruia din călăuze și încheie:

— V-aș îndeplini bucuros orice dorință; cereți-mi, deci…

Preoții îl ascultară însă nepăsători, iar căpetenia lor răspunse:

— Iartă-mi cutezanța, stăpâne, dar… ce-am putea noi dori? Smochinele și curmalele noastre sunt tot atât de dulci ca și cele din grădina ta, iar apa tot atât de bună ca și cea din fântâna ta. Iar dacă ne-ar ispiti avuțiile, nu avem oare mai multe decât toți regii?

„Pe ăștia nu-i pot îndupleca cu nimic, gândi faraonul. Dar le voi aduce hotărârea adunării și verdictul lui Amon.”

Părăsind ținutul Piom, faraonul și suita lui înaintară, vreme de vreo două săptămâni, spre miazăzi, în susul Nilului, înconjurați de roiul bărcilor, întâmpinați pretutindeni cu urale și încărcați de flori.

Pe întinsul pajiștilor verzi ce mărgineau fluviul, se înșiruia lanțul neîntrerupt al colibelor țărănești făcute din lut, pădurile de smochini, pâlcurile de palmieri. Din când în când, se iveau grupurile de case albe ale orășelelor, clădirile colorate ale orașelor mai mari ori templele cu uriașii lor piloni.

La apus, abia se zărea peretele munților libieni. La răsărit, în schimb, lanțul arabic se apropia tot mai mult de fluviu, lăsând să se vadă stânci abrupte, roase de vreme, de culoare închisă ori galbene și trandafirii, ale căror contururi aminteau ruinele unor fortărețe sau temple construite de giganți.

În mijlocul Nilului, se vedeau insule mici care, răsărite parcă ieri din unde, erau năpădite azi de o vegetație bogată și de cârduri nesfârșite de păsări. Când alaiul gălăgios al faraonului pluti prin apropierea lor, păsările speriate se năpustiră în văzduh și, rotind în jurul corăbiilor, sporiră cu țipetele lor zarva clocotitoare a mulțimii. Deasupra tuturor se înălța bolta cerească de o limpezime desăvârșită și pe care soarele o lumina atât de strălucitor, încât pietrele și pământul cel negru păreau, la rândul lor, înveșmântate în lucitoarele culori ale curcubeului.

Timpul se scurgea repede și plăcut. La început, pe faraon îl cam supăra larma necontenită, dar până la urmă se obișnui într-atâta cu ea, încât, nu-i mai dădu nicio însemnătate. Putea să citească documentele de stat, putea să țină sfat și chiar să doarmă.

La o depărtare de treizeci până la patruzeci de mile de ținutul Piom, pe malul stâng al Nilului, se întindea marele oraș Siut, în care Ramses se odihni câteva zile. Popasul fusese trebuincios, deoarece mumia fostului faraon se afla tot în Abydos, unde, la mormântul lui Osiris, se oficiau încă rugăciuni solemne.

Siut era unul din cele mai bogate orașe ale Egiptului de Sus. Aici se făceau renumitele vase de lut alb și negru, aici se țeseau pânzeturi și se ținea marele târg unde își aduceau mărfurile locuitorii caselor risipite prin deșert. Tot aici se afla și vestitul templu al lui Anubis, zeul cu cap de șacal.

În cea de-a doua zi a șederii lor la Siut, Pentuer, împuternicit cu cercetarea stării poporului, i se înfățișă faraonului.

— Ai ceva noutăți? îl întrebă acesta.

— Da. Egiptul întreg te binecuvântează. Cei cu care am stat de vorbă sunt cu toții plini de nădejde și spun sus și tare că sub ocrotirea ta statul va renaște.

— Vreau ca supușii mei să fie fericiți, spuse faraonul, vreau ca poporul să răsufle. Egiptul să aibă opt milioane de suflete, ca odinioară. Oamenii să-și recapete ogoarele înghițite de deșert. Cei care trudesc să se odihnească în ziua a șaptea și fiecare felah să aibă peticul lui de pământ.

Pentuer se înclină adânc în fața milostivului monarh.

— Ridică-te, zise Ramses. Îți voi mărturisi că am avut clipe de adâncă tristețe. Văd nefericirea poporului și doresc să-l ridic, dar în același timp aud că vistieria e goală. Iar tu știi prea bine că, fără câteva zeci de mii de talanți, nu mă pot încumeta spre asemenea îmbunătățiri. Azi