sunt însă liniștit: îmi stă în putință să iau banii trebuincioși din Labirint. Pentuer se uită, uimit, la faraon. Paznicul tezaurului mi-a spus ce am de făcut, continuă faraonul. Trebuie să chem marele sfat al țării, câte treisprezece oameni din fiecare stare. Iar când aceștia vor hotărî că Egiptul se află la mare cumpănă, Labirintul îmi va da din comorile sale. O, zei! exclamă el. Pentru câteva, pentru una din nestematele care zac acolo, vom putea dărui poporului cincizeci de zile de odihnă pe an. Socot că altă întrebuințare mai bună nici n-ar putea avea giuvaerurile acestea.

Pentuer clătină din cap și spuse:

— Stăpâne, șase milioane de egipteni, cu mine și cu prietenii mei în fruntea lor, încuviințăm să folosești tezaurul. Dar nu-ți face vise, măria-ta! O sută din cei mai înalți demnitari ai statului se vor împotrivi și atunci nu vei căpăta nimic.

— Vor oare să ajung cerșetor la poarta vreunuia din temple? izbucni faraonul.

— Nu, răspunse preotul. Se vor teme că, de îndată ce-a fost atins tezaurul, să nu se golească de tot. Îi vor bănui pe slujitorii tăi cei mai credincioși că se înfruptă din aurul Labirintului. Și atunci pizma le va șopti: „de ce n-ați câștiga și voi ceva?” Nu pornirea împotriva ta, neîncrederea și lăcomia îi vor împinge să ți se împotrivească.

Auzindu-l, faraonul se liniști și chiar zâmbi.

— Dacă-i așa cum spui, dragul meu Pentuer, poți fi liniștit. Înțeleg acum de ce a statornicit Amon puterea faraonului, dându-i împuternicire supraomenească: pentru ca o sută de nemernici, chiar dacă ocupă cele mai înalte demnități, să nu poată duce statul de râpă. Ramses se ridică în picioare și adăugă: Spune poporului meu să fie harnic și răbdător. Spune preoților care-mi sunt credincioși să slujească zeilor și să se îndeletnicească mai departe cu cercetarea înțelepciunii, care e soarele omenirii. Iar pe demnitarii aceștia îndărătnici și bănuitori, lasă-i pe seama mea. Va fi vai de ei, de mă vor mânia.

— Stăpâne, zise preotul, sunt slujitorul tău credincios! Dar când, după ce i se închinase faraonului, ieși, chipul lui mărturisea îngrijorare.

La vreo cincisprezece mile de Siut, în sus pe apă, stâncile sălbatice din lanțul arabic ating aproape Nilul, în vreme ce munții libieni se îndepărtează atât de mult de fluviu, încât valea ce se desfășoară aici e cea mai largă, poate, din tot Egiptul. Tocmai pe locul acesta și în imediată vecinătate unul de altul, se aflau cele două orașe străvechi: Tinis și Abydos. Aici se născuse Menes, primul faraon al Egiptului; aici, cu o sută de mii de ani în urmă, fuseseră înmormântate sfintele rămășițe ale zeului Osiris, cel pe care fratele său, Tyfon, îl ucisese în chip laș. Și aici, în amintirea acestor însemnate întâmplări, faraonul Seti, cel pomenit peste veacuri, ridicase un templu, spre care se îndreptau pelerinii întregului Egipt. Fiecare drept-credincios trebuia, măcar o dată în viață, să atingă cu fruntea pământul acesta blagoslovit. Iar fericit cu adevărat era numai acela a cărui mumie, adusă până la Abydos, putea poposi sub zidurile templului.

Mumia lui Ramses al XII-lea, care fusese un monarh nespus de cucernic, se oprise aici câteva zile. Nu era deci de mirare că și Ramses al XIII-lea își începea domnia închinându-se mormântului lui Osiris.

Templul lui Seti nu era unul din cele mai vechi, ori din cele mai strălucite temple din Egipt; el se distingea însă prin puritatea stilului egiptean. Ramses al XIII-lea vizită templul și, însoțit de marele preot Sem, aduse jertfe.

Pământurile templului se întindeau pe o suprafață de șaptezeci și cinci de hectare, cuprinzând heleștee, grădini de flori, livezi cu fructe și legume și, în sfârșit, nenumărate case sau mai degrabă mici palate ale preoților. Pretutindeni creșteau palmieri, smochini, portocali, plopi și salcâmi, formând fie alei ce se îndreptau spre cele patru colțuri ale lumii, fie șiruri de arbori plantați regulat și având aproape aceeași înălțime. Plantele nu-și urmau imboldul firesc, luând înfățișări naturale și pitorești, ci, sub privirea grijulie a preoților, erau supuse unor anume tipare, luând astfel înfățișarea figurilor geometrice.

Mirtul, palmierii, tamarinii și chiparoșii, asemeni soldaților, erau așezați în șiruri. Iarba, retezată scurt, forma un covor împodobit cu imagini alcătuite din flori, ale căror culori se îmbinau în cel mai fericit chip. Privindu-le, mulțimii i se părea că zărește chipurile zeilor și ale animalelor sacre, iar înțeleptului, hieroglifele unor cugetări înțelepte.

Partea din mijloc a grădinilor, un petic de pământ dreptunghiular, lung de nouă sute de picioare și lat de trei sute, era împrejmuită cu un zid nu prea înalt, în care se putea vedea o singură poartă, dar care avea peste zece portițe ascunse. Prin poarta aceea, mulțimea credincioșilor pătrundea în curtea care înconjura templul lui Osiris.

Abia în mijlocul curții, pietruită cu lespezi, se înălța templul, o clădire în formă de dreptunghi, lungă de patru sute cincizeci de picioare și lată de o sută cincizeci.

De la poarta prin care intra poporul și până la templu, se așternea o alee mărginită de sfincși. Așezați pe două rânduri, câte zece de fiecare parte, sfincșii se uitau unii la alții ochi în ochi. Printre ei nu puteau trece decât cei mai înalți demnitari. La capătul aleii, față în față cu poarta prin care intra poporul, se ridicau două obeliscuri, adică două coloane subțiri și înalte, de granit, având câte patru fețe fiecare, pe care era săpată istoria faraonului Seti.

Abia după aceste obeliscuri, se înălța impunătoarea poartă a templului, având de amândouă laturile niște construcții uriașe, în formă de piramide cu vârful retezat, numite piloni. Semănau cu două turnuri pântecoase, pe ai căror pereți se vedeau imagini înfățișând izbânzile faraonului ori jertfele pe care acesta le adusese zeilor.

Țăranii nu puteau trece prin poarta aceasta, ci numai orășenii cu stare și cei care făceau parte din clasele privilegiate. Poarta dădea în peristil, adică într-o curte înconjurată de o galerie sprijinită pe