Din curte, cei care aparțineau castei nobililor pătrundeau într-o primă sală numită hipostil, al cărei tavan era susținut de două rânduri de coloane înalte și în care puteau lua parte la serviciul divin cam două mii de credincioși. Sala aceasta era ultima treaptă pentru laici. Demnitarii cei mai înalți, care nu primiseră însă consacrarea, aveau dreptul să se roage numai aici și numai din acest loc să privească statuia acoperită a zeului, ce se înălța în sala „revelației divine”.

Dincolo de sala aceasta, se afla sala „meselor de jertfă”, unde preoții ofereau zeilor darurile aduse de credincioși. Sala următoare era a „odihnei”, unde poposea zeul, în timp ce se îndrepta spre procesiuni sau după ce se întorcea de acolo. Ultima era capela, adică sanctuarul, unde sălășluia zeul.

Sanctuarul, de regulă foarte mic și întunecos, iar uneori tăiat dintr-un singur bloc de piatră, era înconjurat din toate părțile de alte sanctuare tot atât de mici, pline cu veșminte, mobile, vase și giuvaeruri de-ale zeului, care în sălașul său inaccesibil dormea, se îmbăia, se ungea cu uleiuri, mânca, bea și, pare-se, primea chiar vizitele unor femei tinere și frumoase. În sanctuar puteau pătrunde numai marele preot și faraonul, dacă acesta primise în prealabil consacrarea preoțească. Pătrunzând acolo, muritorul de rând își putea pierde viața.

Pereții și coloanele fiecărei săli erau acoperite cu inscripții și picturi lămuritoare. În coridorul care înconjura curtea, peristilul, erau săpate numele și portretele tuturor faraonilor – de la Menes, primul monarh al Egiptului, și până la Ramses al XII-lea. Hipostilul, unde puteau pătrunde numai nobilii, înfățișa geografia și statistica Egiptului precum și a popoarelor supuse. În sala „revelației”, se găsea calendarul și rezultatele observațiilor astronomice. În sala „meselor de jertfă” și în sala „odihnei”, erau zugrăvite imagini privitoare la cultul religios, iar în sanctuar, rânduielile după care se invocau ființele nepământești și se puteau stăpâni fenomenele naturale. Acestea din urmă erau însă formulate atât de încâlcit, încât nici chiar preoții din vremea lui Ramses al XII-lea nu le pricepeau. Doar caldeeanul Beroes urma să reînvie înțelepciunea ce se stingea.

După două zile de odihnă în palatul din Abydos, Ramses al XIII-lea merse la templu. Purta cămașă albă, platoșă de aur, cingătoare în dungi cărămizii și albastre, spadă de oțel la șold și coif de aur. Se urcă într-un car, ai cărui cai, împodobiți cu pene de struț, erau mânați de nomarhi și, înconjurat de suită, se îndreptă fără grabă spre casa lui Osiris. Oriunde își rotea privirile, spre pajiște, spre fluviu, spre acoperișurile caselor sau spre ramurile de smochini și tamarini, pretutindeni vedea mulțimea înghesuindu-se, iar strigătele răsunau neîncetat, asemenea vuietului vijeliei.

Ajungând la templu, faraonul opri caii și coborî în fața porții poporului, ceea ce plăcu nespus de mult mulțimii și bucură preoții. Străbătu pe jos aleea sfincșilor, fu întâmpinat de preoți și arse apoi tămâie în fața statuilor faraonului Seti, așezate de amândouă laturile porții celei mari.

În peristil, marele preot îi atrase luarea-aminte asupra iscusitelor portrete ale faraonilor, arătându-i și locul hărăzit chipului său, iar în hipostil îi explică însemnătatea hărților geografice și a tabelelor statistice. În sala „revelației divine”, după ce Ramses oferi tămâie uriașei statui a lui Osiris, marele preot îi arătă coloanele închinate planetelor Mercur, Venus, Luna, Marte, Jupiter și Saturn, ce se înălțau în jurul statuii zeului Soare.

— Spui că sunt șase planete, iar eu văd aici șapte coloane, zise Ramses.

— A șaptea reprezintă Pământul, care-i tot o planetă, șopti marele preot.

Mirat, faraonul îi ceru lămuriri, dar înțeleptul tăcea, mărturisind prin semne că gura îi era pecetluită pentru a mai da alte deslușiri.

În sala „meselor de jertfă”, se auzea o muzică înceată și plăcută, în timp ce corul preoților și preoteselor executa melodia unui dans solemn. Faraonul își scoase coiful de aur și neprețuita sa platoșă și le oferi, pe amândouă, lui Osiris, cerând totodată să nu fie duse în Labirint, ci să rămână aici, în comoara zeului. În fața acestei dărnicii, marele preot îi oferi cea mai frumoasă dansatoare, de numai cincisprezece ani, care părea nespus de mulțumită de soarta ei.

Când faraonul ajunse în sala „odihnei”, se așeză pe tron, în timp ce preotul Sem, în sunetele muzicii și învăluit în fum de tămâie, intra în sanctuar, pentru a-l scoate pe zeu de acolo.

Peste o jumătate de ceas, din întunericul încăperii și în sunetul asurzitor al clopoțeilor, se ivi barca de aur; era acoperită cu văluri care uneori unduiau, de parcă în spatele lor s-ar fi aflat o făptură vie.

Preoții căzură cu fața la pământ, iar Ramses cercetă și mai atent vălurile transparente. Unul din ele se îndepărtă puțin și faraonul zări un copil de o frumusețe răpitoare, care îl privea cu niște ochi atât de înțelepți, încât monarhul Egiptului se înspăimântă aproape.

— E Horus, șoptiră preoții, Horus, Soare-răsare. E fiul și tatăl lui Osiris și soțul mamei sale, care-i este soră.

Procesiunea începu, dar numai prin partea interioară a templului. În frunte pășeau harpiștii și dansatoarele, apoi boul alb, purtând un disc de aur între coarne. Urmau cele două coruri alcătuite din preoți, marii preoți care-l purtau pe zeu, apoi iarăși coruri; la urmă venea faraonul, într-o lectică dusă de opt preoți.

După ce procesiunea străbătu toate sălile și coridoarele templului interior, zeul și Ramses se înapoiară în sala „odihnei”; vălurile ce acopereau barca se desfăcură pentru a doua oară și prea frumosul copil îi zâmbi din nou faraonului.

Apoi Sem duse barca și zeul înapoi, în sanctuar.

„Ce-ar fi să mă fac mare preot?” își zise în gând monarhul, căruia îi plăcuse atât de mult copilul, încât ar fi fost bucuros să-l vadă cât mai des.

Ieșind din templu și văzând soarele și nesfârșita mulțime a poporului care se bucura, își mărturisi