că nu pricepe nimic: nici de unde răsărise copilul acesta, care nu semăna cu niciunul din ceilalți copii egipteni, nici înțelepciunea supraomenească citită în ochii săi, nici rostul tuturor acestor lucruri. Deodată îi veni în minte fiul său ucis, care-ar fi putut fi tot atât de frumos, și, în fața celor o sută de mii de supuși, faraonul Egiptului plânse.

— Crede! Faraonul crede! spuseră preoții. Abia a pășit în sanctuarul lui Osiris și iată: inima i s-a înmuiat.

În aceeași zi, un orb și doi paralitici, care se rugau dincolo de zidurile templului, se însănătoșiră. Adunarea preoților hotărî ca ziua aceasta să fie trecută în rândul zilelor miraculoase, iar pe peretele exterior al templului să fie zugrăvit plânsetul faraonului și însănătoșirea betegilor.

Târziu, după-amiază, Ramses se înapoie la palat spre a asculta rapoartele. Iar când demnitarii părăsiră cu toții odaia monarhului, Tutmozis intră și-i spuse:

— Preotul Samentu dorește să ți se închine.

— Bine, adu-l aici.

— Stăpâne, Samentu te roagă să-l primești în cort, în mijlocul taberei militare, fiindcă, spune el, zidurile palatelor au urechi.

— Sunt curios să aflu ce vrea, zise faraonul, și-și vesti curtenii că-și va petrece noaptea în tabără.

Înainte de asfințitul soarelui, faraonul, însoțit de Tutmozis, plecă la credincioasele sale oști, unde își găsi cortul, străjuit, din porunca prietenului său, de asiatici.

Seara, Samentu veni îmbrăcat în straie de pelerin și, înclinându-se cu respect în fața faraonului, șopti:

— Mi se pare că am fost urmărit tot timpul de un om care s-a oprit în apropierea cortului tău. Să fie oare o iscoadă a marilor preoți?

La porunca faraonului, Tutmozis se năpusti afară și. Într-adevăr, dete peste un oștean străin.

— Cine ești? întrebă el.

— Sunt Eunana, sutaș în oastea lui Isis. Nefericitul Eunana, nu-ți aduci aminte de mine, înălțimea-ta? E un an și mai bine de când, la manevrele de la Pi-Bailos. Am descoperit cărăbușii sacri.

— Ah, tu ești, îl întrerupse Tutmozis. După câte știu, oastea ta se află la Abydos.

— Apa adevărului curge din gura înălțimii tale. Suntem așezați într-un loc sărăcăcios, lângă Mena, unde preoții ne-au poruncit să reparăm canalul, de parcă am fi țărani ori evrei.

— De unde ai răsărit aici?

— I-am rugat pe mai-marii mei să-mi îngăduie câteva zile de odihnă și, ca un cerb însetat după apa izvorului, am alergat încoace, mulțumită picioarelor mele sprintene.

— Și ce vrei?

— Vreau să cer ajutorul înălțimii-sale împotriva capetelor rase, care nu mă înaintează în grad fiindcă mă înduioșează suferințele oștenilor.

Tutmozis, ursuz, se întoarse în cort și-i repetă faraonului convorbirea cu Eunana.

— Eunana? întrebă acesta. Da, îmi amintesc. Ne-a făcut necazuri cu cărăbușii, dar tot el a primit cincizeci de nuiele din mila lui Herhor. Și spui că se plânge împotriva preoților? Adu-l încoace!

Faraonul îi porunci lui Samentu să intre în a doua despărțitură a cortului, iar pe Tutmozis îl trimise după Eunana.

În curând, nefericitul sutaș se ivi. Căzu cu fața la pământ, apoi îngenunche și, oftând, zise:

— „În fiecare zi mă rog lui Ra-Harmahis, când răsare și când apune, și lui Amon, și lui Ra, și lui Ptah, și la ceilalți zei și zeițe: să fii sănătos tu, o, stăpân al Egiptului! Să rămâi în viață, să-ți meargă din plin, iar eu să pot privi măcar strălucirea călcâielor tale”.{83}

— Ce vrea? îl întrebă faraonul pe Tutmozis, respectând pentru prima oară eticheta.

— Înălțimea-sa binevoiește să te întrebe ce vrei, repetă Tutmozis.

Prefăcutul Eunana, stând mereu în genunchi, i se adresă lui Tutmozis:

— Înălțimea-ta ești urechea și ochiul stăpânului. Care ne dă bucurie și viață, îți voi răspunde deci ca la judecata lui Osiris: slujesc în oastea preoților și a divinei Isis de zece ani. Am luptat șase ani la hotarul răsăritean. Cei de o vârstă cu mine sunt astăzi ofițeri, iar eu am rămas tot sutaș și primesc mereu nuiele din porunca prea pioșilor preoți. Și pentru ce sunt atât de nedreptățit? „Ziua, îmi îndrept gândul spre cărți, iar noaptea le sorb; fiindcă norodul, care părăsește cărțile cu graba cu care aleargă gazela, are cugetul josnic, asemenea măgarului care capătă ciomege, ori este asemenea surdului care nu aude și căruia trebuie să-i vorbești prin semne. Cu toată înclinarea mea spre înțelepciune. Nu mă fudulesc cu știința mea, ci cer sfaturi tuturora, fiindcă de la fiecare poți învăța câte ceva, iar față de adevărații înțelepți nutresc un adânc respect.”{84}

Faraonul se mișcă nerăbdător, dar ascultă mai departe, știind că un egiptean neaoș socoate limbuția drept o datorie a sa și drept cea mai înaltă cinstire adusă celor mari.

— Iată cum sunt eu, spuse Eunana. „Într-o casă străină nu mă uit după femei; slugilor le dau să mănânce cât li se cuvine, iar când e vorba de mine, nu sunt ursuz la împărțeală. Chipul meu e totdeauna mulțumit, îi cinstesc pe cei mari și nu stau pe scaun când unul mai vârstnic stă în picioare. Nu sunt obraznic și, dacă nu-s poftit, nu intru în casă străină. Ce văd cu ochiul, tăinuiesc în mine, fiindcă știu că oamenii nu-i ascultă pe palavragii. Înțelepciunea ne învață că trupul omenesc seamănă cu un hambar plin cu felurite răspunsuri. De aceea, aleg întotdeauna răspunsul bun și pe acela îl dau, iar pe cel rău îl țin ascuns în mine. Tot astfel, tăinuiesc clevetirile altora, iar solia o îndeplinesc cât pot mai bine.”{85} Și ce am în schimb? încheie Eunana înălțând glasul. Îndur foame, umblu zdrențuit, iar spinarea mi-e atât de ciomăgită, încât nici nu mă pot culca. Citesc în cărți că tagma preoțească răsplătește curajul și înțelepciunea. Cândva poate să fi fost așa cu adevărat, dar e nespus de mult de-atunci. Preoții de azi îi nesocotesc pe cei înțelepți, și