— O să adorm lângă omul ăsta! zise faraonul.

— Eunana, spuse Tutmozis, l-ai încredințat pe prea luminatul faraon că ești priceput la carte, dar acum spune, cât mai pe scurt cu putință ce dorești?

— Săgeata nu-și va atinge ținta mai repede ca rugămintea mea, zburând până la divinele călcâie ale luminăției-sale, răspunse Eunana. Atât de mult mi s-a urât să slujesc capetele rase, cu atâta amărăciune mi-au umplut preoții inima, încât de nu voi fi mutat în oștirea faraonului, mă voi străpunge cu spada mea, în fața căreia nu o dată au tremurat dușmanii Egiptului. Vreau mai degrabă să fiu căpetenie numai peste zece soldați, sau chiar oștean de rând al luminăției-sale, decât sutaș în oștile preoțești. Un porc ori o potaie poate fi în slujba lor, dar nu un egiptean drept-credincios!

Ultimele cuvinte Eunana le rosti cu o mânie atât de turbată, încât faraonul îi spuse lui Tutmozis, în grecește:

— Ia-l în garda mea. O căpetenie căreia nu-i plac preoții ne poate fi de folos.

— Luminăția-sa, stăpânul celor două lumi, a poruncit să te primesc în garda sa, repetă Tutmozis.

— Sănătatea și viața mea aparțin monarhului nostru Ramses. Să trăiască veșnic! strigă Eunana și sărută covorul întins sub picioarele faraonului.

După ce, beat de fericire, Eunana ieși de-a-ndăratelea din cort, căzând cu fața la pământ tot la câțiva pași și blagoslovindu-l pe monarh, acesta spuse:

— Limbuția lui m-a năucit. Trebuie să-i învăț pe soldații egipteni și ofițerii lor să vorbească puțin, nu ca niște scribi cu ifose.

— Măcar de-ar fi acesta singurul lui cusur! șopti Tutmozis, căruia Eunana îi făcuse o impresie proastă.

Faraonul îl chemă pe Samentu.

— Fii liniștit, îi zise el preotului. Cel care mergea după tine nu te-a urmărit. E prea prost pentru o asemenea treabă. La nevoie, însă, ne poate fi de folos. Și acum, spune-mi, ce te îndeamnă să fii atât de prevăzător?

— Știu aproape tot drumul până la tezaurul din Labirint, răspunse Samentu.

Faraonul clătină din cap și șopti:

— E un lucru tare greu. Am alergat un ceas întreg prin coridoarele și sălile lui, ca un șoarece fugărit de pisică. Și-ți spun drept că nu înțeleg drumul și nu m-aș încumeta să-l fac singur. La soare moartea poate fi voioasă, în văgăunile acelea, însă, în care și cârtița s-ar rătăci, brrrr!

— Și totuși, trebuie să găsim și să știm drumul acesta, zise Samentu.

— Dar dacă paznicii ne-ar da ei singuri partea din tezaur de care avem nevoie? întrebă faraonul.

— Nu vor face lucrul acesta câtă vreme Mefres, Herhor și oamenii lor trăiesc. Crede-mă, stăpâne, ținta lor e să te îmbrobodească bine ca pe un prunc.

Faraonul păli de mânie.

— De nu-i voi pune eu în lanțuri! În ce chip vrei să descoperi drumul?

— Aici, la Abydos, în mormântul lui Osiris, am găsit întregul plan al drumului până la tezaur, zise preotul.

— De unde ai știut că-i aici?

— M-au îndrumat inscripțiile din templul meu, închinat zeului Set.

— Când ai găsit planul?

— Când mumia tatălui veșnic viu al luminăției-tale era în templul lui Osiris, răspunse Samentu. Am însoțit veneratele lui rămășițe și, fiind de veghe noaptea în sala „odihnei”, am pătruns în sanctuar.

— Meriți să fii comandant de oști, iar nu mare preot! exclamă Ramses râzând. Și înțelegi ceva din drumul Labirintului?

— L-am înțeles de mult. Acum am cules doar semnele care-l arată.

— Poți să mă lămurești și pe mine?

— Îți pot arăta chiar și planul. Drumul trece în zig-zag de patru ori prin tot Labirintul. Începe la catul cel mai de sus, se tennină în subterana cea mai de jos și are o mulțime de cotituri. De aceea e așa de lung.

— Și cum nimerești dintr-o sală într-alta, acolo unde sunt mai multe uși?

— Pe fiecare din ușile care duc spre comoară, se află o părticică din blestemul: „Vai de trădătorul care încearcă să pătrundă taina cea mai mare a statului și să săvârșească un sacrilegiu asupra avutului zeilor, cu mâna lui. Trupul lui se va preface în hoit, iar duhul lui nu va găsi liniște, rătăcind prin locuri întunecate, zbuciumat de păcatele lui”.

— Și pe tine nu te înspăimântă inscripția aceasta?

— Pe luminăția-ta te înspăimântă vederea sulițelor libiene? Amenințările sunt bune pentru mulțimea de rând, nu pentru mine, care pot scrie blesteme și mai cumplite.

Faraonul căzu pe gânduri.

— Ai dreptate, zise el. Sulița nu poate face rău aceluia care-i în stare să-i țină piept, după cum calea greșită nu-l poate rătăci pe înțeleptul care cunoaște cuvântul adevărului. Cum poți face însă ca pietrele din pereți să se tragă îndărăt în fața ta, iar coloanele să se prefacă în uși?

Samentu ridică din umeri cu dispreț.

— În templul meu, spuse el, se găsesc intrări deopotrivă de ascunse și chiar mai greu de deschis decât cele din Labirint. Cine cunoaște cuvântul tainic nimerește pretutindeni, cum drept ai spus tu însuți.

Faraonul își sprijini capul în mâini și continuă să se gândească.

— Mi-ar părea rău de tine, spuse el, dacă ai păți vreo nenorocire în drumul acesta.

— În cel mai rău caz, voi întâlni moartea. Dar nu-i pândește ea oare și pe faraoni? Și-apoi, luminăția-ta nu te-ai îndreptat curajos spre Lacurile Sodice, deși nu erai de loc sigur de întoarcere? Și să nu crezi, stăpâne, urmă preotul, că va trebui să fac tot drumul pe care-l străbat vizitatorii Labirintului. Voi descoperi puncte mai apropiate și, în răstimpul unei singure rugăciuni către Osiris, voi ajunge acolo.

— Sunt oare și alte intrări?

— Firește! Și trebuie să le găsesc, răspunse Samentu. Doar nu voi intra ca luminăția-ta, ziua-n-amiaza